Sistemul de irigaţii bazat pe apa din celebra ,,Dunăre albastră’’, s-a dorit pe vremuri a fi un proiect de dezvoltare a agriculturii socialiste şi de a permite creşterea şi constanţa producţiilor agricole din acele vremuri, deziderate corecte de altfel şi astăzi. Dorinţa s-a transformat într-un proiect de tip faraonic (denumit aşa după Revoluţie, că înainte nu avea cine), care se dorea să umbrească până şi legenda grădinilor suspendate ale Semiramidei.
Poate inspirat din acea legenda, proiectanţii sistemului de irigaţii au considerat a fi bine să pompeze apă din Dunăre, aşa cum se crede că în antichitate se pompa apa din Eufrat şi se spune că pentru asta experţii acelor vremuri inventaseră o pompă hidraulică, dar pe care nu a gasit-o încă nimeni.
Chiar în acele vremuri, apa era pompată la o înălţime de 77 metri, nivelul celei de-a patra şi ultimei terase a grădinilor, aşa cum şi sistemul actual de irigaţii cu alimentare din Dunăre, pompează apa până la înălţimea de circa 100 m, având de astă dată 5 trepte de pompare.
Diferenţa mare între cele două proiecte este că în acele timpuri suprafaţa grădinilor era de 15.000 mp, iar sistemul de astăzi are cca 3,1 milioane de hectare amenajate, deoarece cele potenţial funcţionale sunt o altă poveste şi se spune că ar fi doar de 1,7 milioane de ha.
Irigaţiile sunt la ora actuală considerate de către oficiali ca soluţia universală la problemele cauzate de secetă şi în acelaşi rând sunt pe buzele tuturor celor care intră în hora discuţiilor privind viitorul agriculturii româneşti şi mai ales a modului de schimbare a acesteia, dar aşa cum suntem obişnuiţi de prea mult timp, pentru schimbare se aplică mereu celebra replică din Caragiale „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”
Deci toată lumea le foloseşte, le prezintă, le dezvoltă, le laudă sau le critică, dar prea puţini poate le şi înţeleg ca program de dezvoltare strategică pentru o ţară prea mult şi greu încercată de incapacitatea perpetuă de a găsi câteva puncte strategice pe care să se bazeze dezvoltarea agriculturii.
Irigaţiile sunt o necesitate fundamentală pentru stabilitatea unor producţii agricole care să asigure o securitate alimentară, în orice ţară care are o minimă gândire strategică şi a trecut de stadiul unui discurs onomatopeic. Nu cred că există fermier întreg la minte să nu recunoască necesitatea şi beneficiul irigaţiilor, mai ales în această perioadă de schimbări climatice.
Totuşi se merită o analiză pe acest subiect, referitor la sistemul de irigaţii alimentat din Dunăre, ca să evităm să ajungem în situaţia descrisă de o expresie de pe vremuri care zicea ,,să producem indiferent cât ne costă’’.
Nu doresc să critic nimic, ci doar vreau să aduc în faţa cititorului, câteva întrebări şi poate ceva dileme, pe care unii dintre specialişti din România le-au enunţat de mult, dar din păcate o megalomanie perpetuată până în zilele noastre la toate nivelurile decizionale, au dus la situaţia de astăzi.
Dar să începem, aşa cum ne şade bine, incursiunea noastră despre rolul irigaţiilor, într-o prezentare care se vrea pentru toată lumea, fără accente academice, dar bazat pe observaţiile unor specialişti şi pe analize logice dublate de o aritmetică simplă elementară. Ce poate fi mai bine, decât să lucrezi cu materialul clientului, de aceea ne vom opri pentru început la o afirmaţie interesantă dintr-un raport parte a Programului Naţional de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigaţii din România – 2016 – realizat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) – ,,Situația actuală a infrastructurii prezentată mai sus este următoarea: – randamentul stațiilor de bază și repompare este de 40%; – gradul de degradare a impermeabilizării canalelor și a construcțiilor hidrotehnice de pe aceste canale este de 80%; – pierderile de apă de pe canalele de transport sunt de 60%.’’
Chiar mă gândeam după acest citat, dacă nu ar trebui să închid articolul, deoarece aşa cum se prezintă situaţia în acest raport, că ar fi la ora actuală sistemul de irigaţii, nu am mai avea despre ce povesti, fiindcă vorbim despre un sistem depreciat, în urma unor vandalizări tolerate şi muşamalizate de autorităţi şi societate, cu pierderi de apă şi energie în sistem care duc implicit la costuri uriaşe de exploatare, dar ce poate fi mai grav se pare fără perspective de dezvoltare majoră, datorită modului cum a fost conceput de la început acest sistem de irigaţii.
Cu toate aceste probleme, oficialităţile toate câte se cunosc şi au legătură cu subiectul agriculturii, se încăpăţânează să promoveze la fel de fel de reuniuni mai mari sau mai mici, acest sistem de irigaţii, ca fiind soluţia universală la orice nepricepere de a găsi alte soluţii, iar din păcate strategia irigaţiilor (sau mai bine zis lipsa acesteia) este una din cele mai mari probe de incapacitate managerială a clasei politice de după Revoluţie în raport cu agricultura.
Să nu uităm că reabilitarea trebuia terminată în 2020, iar situaţia este departe de a fi la final sau măcar pe aproape.
Dar ce mai spune acest program despre sistemul de irigaţii din Romania – ,, au fost construite până în anul 1990, suprafaţa amenajată pentru irigaţii ocupă circa 22% din suprafaţa agricolă a ţării şi circa 34% din suprafaţa arabilă. În prezent, România dispune de o suprafaţă amenajată pentru irigat de cca 3.1 milioane ha. Din această suprafaţă, 1,5 mil. ha o reprezintă suprafaţa viabilă şi marginal viabilă, din care suprafaţa viabilă este în prezent de cca. 823.000 ha.’’
Adică noi ar trebui să înţelegem că din suprafaţa totală amenajată pentru irigat, aceea mult lăudata cifră de 3,1 milioane ha, dar care nu a funcţionat niciodată în întregime cum spun unii specialişti şi rapoarte ale vremii, astăzi suprafaţa potenţial (viabil) irigabilă ar fi cele 823.000 ha.
În plus a nu se înţelege că această suprafaţă chiar se irigă în realitate, fiindcă distanţa este mare între ce se prezintă şi ce este pe teren, în sensul că se calculează nişte suprafeţe aproximative care teoretic pot fi deservite pentru irigaţii de canalele de aducţiune, dar asta nu înseamnă că sistemele sunt funcţionale sau că fermierii au dotarea necesară pentru a uda.
În acest moment realitatea sistemului de irigaţii prezentată de Ministerul Agriculturii prin vocea domnului ministru Oros, se prezintă astfel ,, până în prezent s-a irigat o suprafaţă de 197.919 hectare, deşi canale principale au fost umplute cu apă pe o distanţă de 2.000 de kilometri. Aceste canale ar putea deservi 622.000 de hectare, „dacă fermierii ar fi conectaţi la infrastructura principală şi dacă fermierii ar avea echipamente de udare” (Capital 28 apr 2020).
Dar de ce se irigă aşa puţin ? Într-un interviu, profesorul Aurel Lup, unul din specialiştii de marcă în sistemul nostru de irigaţii, afirma că ”Noi am adoptat sistemul de a pompa apă din Dunăre. S-au făcut peste 90 de stații de pompare în lungul Dunării, în care s-a pompat apa din vale în deal, spre deosebire de peste tot în lume, unde se irigă din acumulări și înălțimile de pompare, chiar dacă bagi sorbul undeva într-un curs de apă sau undeva în lac, sunt unele mici, de maxim câțiva metri, pe când la Constanța de exemplu, înălțimile de pompare din Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt de la 20 la 100 m, ori asta e enorm” (www.agrointeligenta.ro – 26 oct 2015).
Acest aspect este mereu menţionat de toţi cei care înţeleg problema sistemului de irigaţii, că este în primul rând energofag, ceea ce îl face foarte scump. Nu trebuie uitat că până în 2017, acest sistem era puţin utilizat din cauză că apa de irigaţii se plătea, iar costurile de repompare pentru treptele 4 şi 5 erau prohibitive, ajungând ca diferenţa între prima treaptă de pompare şi ultima, era cam de aproape 3-4 ori mai mare, ceea ce spune totul.
Calculele specialiştilor arată că la nivelul acestor trepte de repompare, la 10 mc de apă preluaţi din Dunăre, la plantă ajung în jur de 3-4 mc, ceea ce arată pierderile uriaşe de apă din sistem, datorită randamentele mici de pompare, dar mai ales infiltraţiile ridicate datorită proastei impermeabilizări şi a evaporaţiei.
Totuşi ne intoarcem la o declaraţie a domnului ministru Oros, unde domnia sa spunea că „Deşi domnul Daea spunea că mi-a dat la cheie o suprafaţă irigabilă de 840.000 de hectare, se irigă în mod real pe 320.000 de ha”, susține Oros, care promite că „vom face un sistem de irigații altfel”. „Trebuie să folosim mai inteligent rețeaua hidrografică a României”, a mai afirmat Adrian Oros, citat de crisana.ro – preluat de AGRO TV 02.06.2020).
Astăzi costurile de exploatare ale ANIF (conform buget 2019 – public pe site ANIF) care nu includ cheltuielile cu energia subvenţionată pentru pomparea apei în infrastructura principală şi nici programele de investiţii în reabilitarea sistemului de irigaţii, se ridică la cca 82 milioane euro, iar dacă o raportăm la cele 300 – 350.000 mii ha (pe baza declaraţiei domnului ministru Oros de mai sus), avem costuri de cca 230-270 euro/ha, incluzând aici şi costurile cu desecarea, dar suprafeţele acestea fiind modeste în comparaţie cu cele irigate. Să nu uităm că acoperirea acestor costuri se face în totalitate prin subvenţii de la buget.
Ar trebui să mai ţinem cont că dacă se vor investi în reabilitarea infrastructurii principale cei 1 miliard de euro anunţaţi, la care mai adăugăm fondurile europene de circa 500 milioane euro şi plus investiţiile în echipamente de irigat care se ridică şi ele pentru 650.000 de hectare la cca 270-350 milioane euro (un cost de cca 400 -500 euro/ha), adică în total circa 1,75-1,85 miliarde euro, adică la o durată de amortizare medie de 20 ani (construcţiile pot avea 30 ani, dar echipamentele au 8 ani, deci s-a luat o medie) ar însemna un cost pe hectar doar cu amoritzarea de 90 euro, costuri care trebuiesc adăugate la cele de mai sus.
Tehnologic trebuie să înţelegem că pentru a creşte producţia prin irigare nu trebuie doar apa, trebuie şi o creştere a nivelului de fertilizare, deci se mai adaugă un cost de circa 50-60 euro/ha îngrăşămintele chimice, apoi vine costul energiei pentru pomparea apei pe infrastructura secundară şi reparaţiile acesteia, plus amortismentul echipamentelor de irigat şi salariile pentru ducerea apei de la staţiile de punere sub presiune până la plantă, care mai pot însemna cca 100 euro/ha.
Adică în total putem discuta de un cost de aproape 470-520 euro/ha, adică altfel spus avem nevoie de un spor de producţie de circa 3,5-4 to/ha echivalent porumb, lucru de altfel posibil, dar nici simplu şi nici mereu ?
Dacă aceeaşi analiză o facem pe cifrele fostului ministru Daea, unde domnia sa afirma că s-au irigat cca 650.000 ha, atunci costurile iniţiale ale ANIF s-ar cifra la cca 110-130 euro/ha, ceea ce ar fi mai sustenabil un pic, iar costul final pe hectarul irigat ar fi de aproximativ 360-460 euro/ha.
În ambele cazuri cifrele totale ale suprafeţelor irigate efectiv sunt greu de verificat, deoarece nefiind emise facturi şi neplătindu-se, nici fermierii şi nici reprezentanţii ANIF nu sunt foarte interesaţi de suprafeţe exacte irigate, iar în plus în cazul celor cu motopompe nu există formule de cuantificare (contorizare) exactă a suprafeţelor udate.
ATENŢIE ! În ambele calcule de mai sus, în funcţie de ce declară fiecare ministru, nu sunt incluse costurile cu energia subvenţionată de stat pentru pomparea apei pe canalele principale şi pentru care nu am informaţii exacte cat reprezintă, dar nici ieftină nu este sigur, mai ales unde avem 4 sau 5 trepte de pompare.
Mai mult toate efectele teoretic benefice ale Programului Naţional de Reabilitare se vor vedea în aceste costuri care noi nu le cunoaştem şi nici nu le-am bugetat, cum ar fi scăderea costurilor cu repomparea şi scăderea infiltraţiilor în canalele principale.
Trebuie recunoscut şi accentuat că dacă s-ar iriga mui mult de 650.000 ha (suprafaţa susţinută de domnul Daea), cheltuiala s-ar distribui pe o suprafaţă mai mare, deoarece acum sunt multe canale pline cu apă, dar infrastructura secundară şi dotarea fermierilor nu permit utilizarea la maxim a sistemului şi asta este una din explicaţiile costului ridicat pe hectarul udat.
Dar a făcut cineva o analiză serioasă să vadă sustenabilitatea sistemului sau ne trezim peste un timp că rămânem cu buza umflată şi cu banii pierduţi pe investiţii deoarece nimeni nu a făcut nişte calcule elementare ?
Dar ce mai arată raportul ministerului agriculturii despre sistemul de irigaţii ? ,,Amenajările vechi de irigaţii generează un consum mare de apă şi energie, ceea ce are un impact negativ asupra rezervelor de apă ale României, ţară încadrată în categoria ţărilor cu rezerve reduse de apă (cantitatea medie de apă disponibilă pe locuitor este de 2660 m3 apă/loc/an, inclusiv Dunărea, puţin peste jumătate din media europenă 4230 m 3 apă/loc/an). Amenajările de irigații sunt într-un stadiu avansat de degradare şi pe 75 % din suprafaţa acestor amenajări, irigaţiile nu sunt funcţionale, iar cele funcţionale sunt ineficiente din punct de vedere al consumului de apă şi energie şi costisitoare pentru fermieri.’’
În condiţiile acestea se mai adaugă o observaţie, legată de sursa de apă, respectiv Dunărea. Să presupunem că dorinţele ministrilor agriculturii care au fost de-a lungul timpului s-ar îndeplini si noi am iriga să zicem 1,5 milioane de ha, ce ar însemna asta ? Păi să ne gândim că pentru a iriga, avem o durată de revenire pe acelaşi teren de 7-10 zile, iar noi vom merge pe 10 zile, adică la un 1,5 milioane de hectare, noi am iriga în fiecare zi 150.000 ha, iar la o normă de udare pe hectar de 350 mc, care este medie recomandată (în general se recomandă 500 mc), am avea un consum zilnic de 52,5 milioane de mc de apă necesar a ajunge la plante, iar la acest necesar trebuie adaugată pierderea sistemului datorită proastei impermeabilizări existente acum, de cca 2 ori valoarea necesară, adică am avea un consum zilnic de circa 157 milioane mc, sau 6,54 milioane mc/oră, sau circa 1800 mc/sec, asta însemnând în momente ca cele de acum, circa 56% din debitul Dunarii, care este de cca 3200 mc/sec în această perioadă de secetă. Oare noi înţelegem consecinţele ?
Ce vreau să spun în esenţă ? Că ar trebui în momente ca acum, să oprim navigaţia pe Dunăre ca să irigăm noi culturile, asta dacă teoretic prizele de aducţiune ar mai funcţiona în aceste condiţii. Păi noi credem oare că facem ce dorim pe Dunăre şi nu mai respectăm nici o convenţie la care suntem parte ? Dar ce ne facem dacă dorinţele unora din ministrii trecuţi s-ar materializa şi am iriga 2 milioane de hectare din Dunăre ? Am sorbi noi totul şi am lăsa doar nisipul pentru vecinii bulgari, iar toţi cei care vor să navigheze ar merge cu măgarul făcând caravane de mărfuri precum în desertul saharian ? Hai să fim un pic serioşi şi să înţelegem că o propagandă ieftină şi păguboasă nu ţine loc de soluţii.
În general când este secetă şi cursul fluviului este scăzut, iar noi nu putem gândi mereu că nu se poate întâmpla, fiindcă prezentul ne arată că se poate ca Dunărea să aibă debit mic, nu ar putea susţine programe faraonice de dezvoltare a suprafeţelor de irigat din această sursă, fără modernizarea şi reabilitarea corectă a sistemului de irigaţii. Oare ne trebuiesc multe cunoştinţe pentru a înţelege aceste lucruri ? Datele privitoare la debitul Dunării sunt cele emise de INMH, normele de apă de irigat se găsesc în orice carte de irigaţii, iar pierderile sistemului de irigaţii aşa cum am arătat prin citatele anterioare, sunt cunoscute de specialiştii ministerului Agriculturii, nu ştiu însă dacă ministrii cunosc acest lucru sau li s-a spus acest lucru.
Sistemul de irigaţii existent nu înseamnă că trebuie pus pe butuci, nu trebuie lăsat în paragină, ci trebuie regândit, readaptat şi modernizat, dar pornind de la elemente simple şi logice, nu de la cele politice şi populiste, iar aici îmi permit enumerarea câtorva posibile soluţii enunţate de specialişti şi de mine doar colectate spre a fi analizate de cei în măsură să dea verdicte.
Un prim element ar fi înălţimea de pompare a apei, care după unele studii, ca să poată rămâne rentabilă, nu trebuie să depăşească aproximativ 50-70 m, iar pornind de la acest principiu trebuie delimitată aria care se încadrează în acest criteriu. În general în sistemul actual această arie este cunoscută ca fiind zonele deservite de treapta 1, 2 şi pe alocuri 3 de repompare a apei şi reprezintă cele circa 822.000 ha indicate în raportul specialiştilor de la Ministerul Agriculturii ca fiind viabile a fi irigate.
Al doilea element de luat în calcul ce cantitate de apă se poate pompa din Dunăre, inclusiv în ipoteza unor debite mici ale acesteia, aşa cum este în acest an pentru a nu bloca navigaţia şi a nu avea probleme legate de impiedicarea acesteia. Trebuie să tinem cont că dacă am iriga suprafaţa de mai sus se poate ajunge la vărfuri de cca 800-1000 mc /sec, chiar dacă am impermeabiliza canalele în totalitate (rămâne evapotranspiraţia care reprezintă cca 26% din pierderile de apă), care atunci când debitele Dunării sunt sub 3500 mc/sec sunt greu de susţinut.
Legat de treptele 4 si 5 existente, trebuie gandit un alt sistem, respectiv poate dacă aceste canale pot fi reabilitate şi folosite ca zone tampon pentru puturi de mare adâncime sau pentru racordarea altor cursuri de apă interioare, în paralel poate cu aducţiuni de completare din Dunăre, care să le alimenteze.
Un al treilea aspect este legat de susţinerea financiară a ANIF-ului dar poate şi de restructurarea acestuia. Cum se ştie din 2017, apa este gratuită şi fermierii suportă costurile cu transportul din canalul principal la plantă, dar la o suprafaţă irigată modestă. Dacă s-ar ajunge să presupunem la 1,5 milioane ha, adică de cca 3-4 ori mai mult decît în orice perioada din ultimii 3 ani, avem bani să finanţăm cheltuielile cu ANIF? Care va fi impactul ? Sau se va schimba total concepţia?
Concluzia majoră în acest material bazat pe afirmaţiile unor specialişti, eu nefăcând decât o ansamblare a acestora, este că – Subvenţionarea şi susţinerea acestui sistem este obligatorie, dar trebuie adaptat ca să poată aduce plus valoare în economie, nu doar să fie consumator de resurse şi trebuie să garanteze o securitate alimentară atât de necesară în aceste vremuri
Mai pot fi şi alte aspecte care pot îmbunătăţii funcţionarea acestui sistem, dar în primul rând trebuie renunţat la demagogie şi populism, trebuiesc implicaţi oameni care au o viziune şi capacitatea de a transpune în practică o gândire unitară. Nu ştiu de ce până acum nu sunt implicaţi toţi specialişti din îmbunătăţiri funciare (avem facultăţi şi multe şi redutabile în domeniu), cei din ASAS sau alte instituţii specializate şi care pot emite opinii competente.
Fermierii trebuie să aibă o predictibilitate legată de acest sistem, ei trebuie să ştie că apa este disponibilă pe canale foarte devreme şi pînă la o dată care să le permită să intervină şi la culturile semănate toamna.
Lucrurile sunt mai serioase decât par la prima vedere, iar sectorul agricol se poate duce de râpă tocmai datorită gândirilor pompieristice ale decidenţilor politici. Succesul unora dintre fermieri nu se datorează politicilor agricole adoptate de-a lungul vremii de Ministerul Agriculturii, ci datorită priceperii şi flerului unora dintre aceşti fermieri.
Poate totuşi vom înţelege că lozincile şi incompetenţa nu vor ţine de foame, iar irigaţiile nu sunt o poveste pescărească în care pesţele prins de 1 m, în realitate este o amărâtă de fîţă.