Probabil că nu există vreun israelian cu conștiință socială care să nu știe deja exercițiul pe de rost. După doi ani – cu mască sau fără mască, pe caniculă sau ger, înfocați sau apatici – ne vom fi prezentat la secțiile de vot în calitate noastră de profesioniști experimentați, în care am fost forțați să ne transformăm.
Dacă ar fi existat la Jocurile Olimpice o probă de intrat și ieșit din cabina de vot, israelienii ar fi deținut recordul mondial de viteză – am învățat practic pe de rost unde e amplasat fiecare partid în acea structură haios compartimentată. E ca atunci când îți vizitezi un vechi amic, pe care nu mai ai nici un chef să-l vezi, dar nu-ți poți da seama nicicum cum ai putea scăpa de el.
Cei mai mulți dintre noi, dacă am fi fost întrebați pe 9 aprilie 2019 sau în același an pe 17 septembrie dacă vom face din nou același lucru și marțea aceasta, probabil că am fi chicotit jenați. Apoi, când am votat din nou, pe 2 martie, abia dacă a trecut un an, răspunsul nostru ar fi fost o tăcere încruntată. Iar răspunsul probabil de marți ar fi că majoritatea credem că vom reveni fix în aceeași postură, pentru al cincilea rând de alegeri, peste câteva luni, se arată în materialul publicat în The Jerusalem Post.
De fiecare dată când ne repetăm îndatorirea cetățenească pare și mai potrivit un aforism celebru al lui Albert Einstein: „Definiția nebuniei este să faci din nou și din nou același lucru și să te aștepți la alt rezultat”.
Orice argument sau justificare pe care am adoptat-o în ultimii doi ani pentru a ne auto-convinge să continuăm să ne prezentăm la vot devine tot mai subțire. Toată chestia aceea cu „asta demonstrează vitalitatea democrației israeliene” și cea cu „asta denotă adaptabilitatea și forța israelienilor” devin tot mai uzate și mai roase pe la margini cu fiecare rând de alegeri.
Și totuși, iată-ne din nou aici, în drum spre urne – fiindcă nu avem de ales. În tentativa noastră de a demonstra că bătrânul Albert s-a înșelat, ne-am familiarizat într-atât cu exercitarea dreptului nostru de vot încât ne dau mușchii pe dinafară, ca lui Popeye.
E mult mai bine decât alternativa, când alegerile nu au loc niciodată sau când deznodământul e cunoscut dinainte și mușchii votului sunt atrofiați.
Într-o bună zi – poate azi – o vom nimeri și rezultatul electoral va permite unui bloc de partide să formeze o coaliție care poate asigura un guvern stabil care să ne poarte prin apele necunoscute ce ne așteaptă și care se anunță a fi tulburi.
Diplomatul și filozoful Alexis De Tocqueville scria în secolul 19 că „într-o democrație poporul primește guvernul pe care îl merită”. Nu prea e clar ce am făcut noi ca să merităm patru rânduri de alegeri, dar, în ciuda sorților potrivnici, poate că acestea vor fi cele decisive.
Dacă nu, ne vom întoarce să stăm la rând încă o dată, să ne facem anosta datorie și vocea auzită. Pentru că asta facem noi. O puteți numi nebunie. Sau o puteți considera o zi de concediu cam o dată la șase luni. În orice caz, după cum un alt mare filozof – Van Morrison – cânta odată: „e prea târziu să ne oprim acum”.
Sursa foto: Dreamstime
