A fost pentru prima dată când a fost folosit și termenul „cinematografie”, iar printre invitați se afla și Georges Méliès, un ilizionist de la Teatrul Houdini, care a început mai târziu să filmeze și să proiecteze diverse filme. Experimente existaseră însă cu mulți ani înainte. Printre ele, în 1877, cel al lui Eadweard Muybridge, care a fotografiat un cal deplasându-se cu viteză, cu ajutorul a 24 de camere. Iar în 1889, William Friese-Greene a primit un patent pentru camera sa „cronofotografică”. În aceeași perioadă, Thomas Edison lucra, în laboratorul său, la dezvoltarea „kinetografului”, patentat în 1891.

Se foloseau în acea perioadă mai multe tipuri de film pentru înregistrare și mai multe viteze de proiectare, dar în câțiva ani au devenit standard filmul de 35 mm al lui Edison și proiectarea la 16 cadre pe secundă folosită de Lumière. La acel moment, filmele aveau mai puțin de un minut și prezentau, de obicei, o singură scenă din viața de zi cu zi sau de la un eveniment sportiv, spre exemplu. Vizionările aveau loc în timpul unor spectacole de divertisment sau expoziții periodice.

Așa a început era filmelor mute, care a durat până în ani 1930. În această perioadă, filmele erau acompaniate de muzică live. În 1903, Edwin S. Porter din echipa lui Thomas Edison a îmbunătățit procesul de editare al filmelor, stabilind că unitatea de bază a filmului nu este scena, ca în teatru, ci cadrul. În 1908 existau deja 10.000 de cinematografe pe teritoriul SUA, industria începând să capete o structură clară de business ce încuraja consolidarea.

Filmele nu depășeau încă 15 minute. Dar, în 1906, a fost proiectată și prima producție de 80 de minute, filmul australian „The Story of the Kelly Gang”. Iar exemplul acesta a fost urmat și de alți producătoi abia în 1911. Au urmat apoi numeroase lung-metraje europene, precum Queen Elizabeth (Franța, 1912), Quo Vadis? (Italia, 1913) și Cabiria (Italia, 1914).

Filmul a devenit o atracție pentru clasele de mijloc, fiind recunoscut ca o adevărată formă de artă, având rolul său în cultura secolului 20. Dar clasele mai educate considerau că filmul este doar pentru cei needucați, preferând să meargă la teatru. În 1907, în Franța, au luat naștere și așa numitele „Films d’Art”, menite să aducă în sălile de cinema și clasele sociale superioare. Erau, de fapt, piese de teatru filmate și proiectate în sălile de cinema și nu au prins la public.

Cum Primul Război Mondial a încetinit dezvoltarea acestei industrii pe continentul european, Hollywood-ul a devenit centrul cinematografei din întreaga lume: în anii 1920 producea deja 800 de filme anual, reprezentând 82% din industria globală. Germania era considerată principalul concurent al americanilor, în timp ce mai proaspăta cinematografie rusă era mult mai inovativă. În această perioadă a luat naștere și filmul indian, în următoarea decadă fiind deja produse, în medie, 27 de filme pe an.

În 1927, studiourile Warner Bros. încercau diverse producții de film cu sunet, iar până în 1929 mai toate filmele de la Hollywood aveau dialoguri și muzică. Se spune că noutatea sunetului a fost foarte atractivă pentru public, practic salvând industria cinematografiei de efectele crizei economice din anii 1930.

În anii 1940, războiul și propaganda războiului erau principalele teme ale filmelor, ele coexistând cu ecranizări ale unor mari opere literare, precum Henry V al lui Shakespeare (1944) sau „A Canterbury Tale” (1944). După cel de-al Doilea Război Mondial, în anii 1950, televiziunea a devenit o amenințare pentru cinematografie. Numeroase săli de cinema au fost închise și, pentru a-și recăpăta spectatorii, producătorii au devenit inventivi și în ceea ce privește dimensiunile proiecțiilor, pe principiul „bigger is better”.

În anii 1970, filmele cuprindeau din ce în ce mai multe scene de sex explicit, dar și imagini grafice cu oameni răniți și sângerând. În SUA a apărut și un nou grup de realizatori de filme, precum Francis Ford Coppola, Steven Spielberg, George Lucas și Brian de Palma, în paralel cu o creștere a popularității filmelor de autor.

În anii 1980, vizionarea filmelor la video, acasă, era deja o activitate populară. În prima parte a decadei, studiourile de film au încercat să interzică această activitate, considerând-o ilegală pe motiv că încălcau drepturile de autor. Nu au reușit.

Anii 1990 au fost marcați de apariția caselor de producție independente, dar și a efectelor speciale în filme și a lung-metrajelor de animație. Distribuția digitală a devenit un fenomen, legile drepturilor de autor fiind iar în atenția studiourilor.

În anii 2000 a fost rândul documentarelor să aibă parte de succes comercial, cu titluri precum „March of Penguins” și „Farenheit 9/11”. În 2002, Disney produce și primul film pentru IMAX, „Treasure Planet”, iar în 2003, „The Matrix Revolutions” a beneficiat, de asemenea, de o lansare pentru IMAX. Mult mai recentul „The Dark Knight” este și primul film care a fost filmat parțial cu tehnologie IMAX. Totdată, filmul 3D fost readus în atenția publicului, în principal de producția „Ghosts of the Abyss” a lui James Cameron din 2003.