De când n-aţi mai citit o carte la care să râdeţi în hohote? Mai ales una scrisă de un autor român - căci pe piaţă există acum destule traduceri „relaxante“, fie că e vorba de P.G. Wodehouse sau de romanele pline de savoare ale lui David Lodge. Şi încă: dar dacă ar fi vorba de o parodie de roman istoric, à la Sadoveanu? Ei bine, soluţia ideală e la îndemână: reeditarea cărţii lui Ioan Groşan, „O sută de ani de zile la Porţile Orientului&ldquo
De când n-aţi mai citit o carte la care să râdeţi în hohote? Mai ales una scrisă de un autor român – căci pe piaţă există acum destule traduceri „relaxante“, fie că e vorba de P.G. Wodehouse sau de romanele pline de savoare ale lui David Lodge. Şi încă: dar dacă ar fi vorba de o parodie de roman istoric, à la Sadoveanu? Ei bine, soluţia ideală e la îndemână: reeditarea cărţii lui Ioan Groşan, „O sută de ani de zile la Porţile Orientului“. Prima carte a lui Ioan Groşan a apărut în 1985 – un roman intitulat „Caravana cinematografică“, distins de Uniunea Scriitorilor cu premiul pentru debut. Ca membru al generaţiei „optzeciştilor“ (în care sunt grupaţi cei care, precum Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter ori Mircea Nedelciu, au debutat fie către sfârşitul anilor ‘70, fie în deceniul următor), nu a fost niciodată o „vedetă“, deşi e cu siguranţă mult mai cunoscut pentru publicul larg decât, de exemplu, regretatul Nedelciu. Aceasta şi din cauza textelor publicate, în foileton, în „Academia Caţavencu“ – Groşan fiind autorul delirant de amuzantelor „Jurnal de bordel“ şi „Nutzi, spaima Constituţii. Jurnal de Cotroceni“.
Specialitatea lui Groşan, de multă vreme, e genul foiletonistic – o convenţie, fireşte, pe care autorul nostru o joacă pe toate feţele, scoţând efecte de un umor nebun, precum titlul unuia din capitolele din „O sută de ani de zile la Porţile Orientului“, întins pe mai bine de o pagină, fără a fi urmat, propriu-zis, de un „episod“ şi reprodus cuminte, în întregime, în cuprinsul de la sfârşitul volumului… Cartea lui Groşan e o mică bijuterie; imaginaţi-vă o pastişă după Sadoveanu, cu acţiunea plasată în secolul al XVII-lea, doi călugări pelerini între Iaşi şi Roma şi un domn pământean al Moldovei, mazilit din nu se ştie ce motive, prilej, desigur, să plece şi el în călătorie la Înalta Poartă.
Dacă aţi citit „Levantul“ lui Cărtărescu, ar trebui să ştiţi la ce să vă aşteptaţi: amestec de registre stilistice – de la parodii după stilul lui Creangă, Sadoveanu şi aluzii literare la mulţi alţii – până la includerea unor scrisori primite de la nişte cititori, evident, fictivi. Genul proxim – şi probabil sursa de inspiraţie cea mai apropiată – ar fi „Ursita“, romanul rămas neterminat al lui Haşdeu, un clasic în materie, din păcate foarte puţin citit, cel puţin prin comparaţie cu „Duduca Mamuca“ (care era să-l bage pe bietul Haşdeu în puşcărie, pe motiv de pornografie). Desigur, în cele 230 de episoade nu toate sunt grozave – spre jumătate, naraţiunea chiar începe să treneze; dar unele sunt absolut fabuloase, precum cel în care, ajuns la Ţarigrad, Barzovie-Vodă, domnitorul mazilit, este informat de vizir că trebuie să plece urgent înapoi, pe motiv că au fost raportate mai multe maziliri decât domnitori, iar sultanul voia să-i vadă pe toţi odată. Şi, cum bietul vizir făcuse pe dracu-n patru să scoată domni de unde nu-s, e cazul ca Barzovie-Vodă să purceadă repejor afară, altfel cine ştie ce îl paşte… Iar capitolul „Despre gândire“ e un mic regal de umor inteligent:
„A gândi cu capul tău“, spune un personaj, într-o conversaţie cu acelaşi vizir, „nu e greu: greu e să-ţi ţii gândirea acolo unde-ţi stă şi capul. Au fost cazuri când oamenii cu capul teafăr s-au trezit că le zboară gândirea de pe umeri.“ Iar replica e pe măsură: „Cap ai, gândire ce-ţi mai trebuie? – zise viziriul. Fă şi tu o pauză.“ Normal, nu?