Principala caracteristică a Italiei este că, indiferent de instabilitatea politică sau de partidul aflat la putere, stagnarea economică este dominantă de mai bine de două decenii. Rezultatul final al alegerilor nu va schimba situația. Următorul guvern nu va fi capabil să aplice politici fiscale mai relaxate, în pofida promisiunilor electorale, pentru că trebuie să respecte ținta de deficit stabilită de UE. Dimpotrivă, s-ar putea ca noul guvern să se lovească de un orizont economic și mai dur în următoarea perioadă.
Indicatorul favorit al companiei, impulsul de creditare, care conduce economia reală, a intrat într-o perioadă de contracție, având acum valoarea de -2% din PIB. Încetinirea creșterii economice pe care o anticipăm nu e o supriză, având în vedere haosul din sistemul bancar, performanța scăzută a productivității și investițiile reduse.
Perspectiva economică s-ar putea deteriora odată ce BCE va începe să normalizeze politica monetară (până la finele lui 2018), ceea ce ar determina o creștere a prețului capitalului pentru Italia. În pofida alegerilor, spreadul obligațiunilor pe 10 ani Italia-Germania a atins aproape cel mai scăzut nivel post-criză, de 1.30%, față de 5% cât avea în timpul crizei datoriilor suverane din Europa. Cu toate acestea, nivelul e ridicol de scăzut și trebuie să ne imaginăm că dobânda va mai crește în Italia până la finele lui 2018 sau în cursul lui 2019, aducând și mai multe datorii și mai puțină creștere.
Pur și simplu nu văd cum următorul guvern de la Roma poate evita un nou “deceniu pierdut” pentru Italia.
