Când guvernul supralicitează din motive evident electorale, consecinţa se vede în preţuri şi apoi în greve. România ar putea depăşi Italia, din punct de vedere economic, în anul 2020. Aşa spune o analiză publicată în ediţia electronică a The Economist. Prognoza este aproape şocantă; în urmă cu câţiva ani, analişti apropiaţi aceluiaşi grup media evaluau că România va ajunge la standarde medii europene abia în 80 de ani, după care şi-au mai îndulcit estimare
Când guvernul supralicitează din motive evident electorale, consecinţa se vede în preţuri şi apoi în greve.
România ar putea depăşi Italia, din punct de vedere economic, în anul 2020. Aşa spune o analiză publicată în ediţia electronică a The Economist. Prognoza este aproape şocantă; în urmă cu câţiva ani, analişti apropiaţi aceluiaşi grup media evaluau că România va ajunge la standarde medii europene abia în 80 de ani, după care şi-au mai îndulcit estimarea la doar 40 de ani. Aşadar, acum, aceasta este miza: să depăşim Italia în 12 ani. De ce merge economia Italiei (şi a altor ţări europene) cu frâna de mână trasă, ce nu ar trebui să copieze România de la aceste ţări?
Pe scurt, răspunsul la această întrebare ar fi generozitatea guvernului, încercarea de a rezolva cu bani de la bugetul statului toate nefericirile personale. Atunci când guvernul vrea să rezolve în acest fel problemele se ajunge apoi, inevitabil, la majorări de impozite, ceea ce nu mai stimulează afacerile, consecinţa fiind, în cele din urmă, stagnarea economică şi bani mai puţini la buget. Italia, şi nu numai ea, suportă acum consecinţele unor astfel de politici promovate în trecut.
România a început să crească economic după anul 2000 şi a accelerat după 2004, când perspectiva de a deveni membru UE şi reforma fiscală concretizată prin introducerea cotei unice a atras masive investiţii străine. Guvernul nu trebuia decât să gestioneze aceste condiţii favorabile şi să menţină echilibrul macro-economic. Ce a făcut guvernul, începând din 2007? A mărit salarii, pensii, subvenţii mult peste ce putea să-şi permită economia. Primele consecinţe ale acestor măsuri s-au văzut – o reaprindere a inflaţiei -, altele sunt în curs. A fost grevă la Dacia-Renault, apoi la Sidex, se anunţă şi altele.
Oricât ar părea de paradoxal, aceste greve au fost provocate de guvern. Mărirea exagerată a salariilor în sectorul bugetar (cu consecinţa creşterii preţurilor) a pus presiune şi pe sectorul privat, unde salariile nu crescuseră în acelaşi ritm. Sectorul privat, spre deosebire de cel de stat, ia decizii raţionale, măreşte salariile cât să nu fie afectată competitivitatea. Când guvernul supralicitează din motive evident electorale, consecinţa se vede în preţuri şi apoi în greve.
Prin urmare, se poate susţine că grevele din ultimul timp au fost declanşate de către Guvern – indirect, prin pomenile sale electorale. Aşadar, analiza din The Economist ne pune în faţă o miză enormă, istorică: posibilitatea ca în 12 ani să depăşim economic Italia. Pentru a atinge acest obiectiv nu trebuie să avem nici miniştri geniali, nici un robot în loc de prim-ministru. Trebuie doar să nu repetăm greşelile făcute de alţii şi, mai ales, să renunţăm la măsuri populiste înainte ca economia să devină atât de vlăguită încât să nu mai poată absorbi şocurile unor astfel de decizii.