Duminica trecută, o anchetă bine realizată, cum nu credeam că se mai face la televiziunile românești, mi-a ridicat problema modului teribil în care se prăpădesc de 21 de ani bogățiile subsolului românesc.
Evit aici discuția despre petrol, pentru că tema este atacată în altă parte, însă mă opresc la celelalte bogății cu care Dumnezeu a decis să blagoslovească acest pământ: aur, uraniu, cupru, sare și cărbune. Ancheta televizată s-a oprit doar la aur, pornind de la minele din Apuseni, exploatate de 1900 de ani.
Locurile care ar trebui să fie focare de bogăție sunt sufocate de un peisaj selenar, unde mai subzistă doar dărâmături în locul vechilor clădiri și substanțe toxice neepurate. Ultima mină de stat, cea de la Barza, a fost închisă definitiv de curând, punând cruce unei industrii care aducea bogăție și livra aur către Banca Națională.
Estimările președintelui Institutului Geologic Român sunt: 8 depozite de aur de talie mare a câte 5 milioane de uncii fiecare – valorând câteva zeci de milioane de dolari. De aceea, concluzia a fost seacă: „Țara noastră este înfiorător de bogată“. Nu vreau să amestec aici discuțiile separate legate de Roșia Montană, unde eu sunt rezervat. Noi nu suntem în stare să dăm drumul nici măcar minelor care nu ar presupune folosirea cianurilor.
În domeniul uraniului, s-au închis de curând minele din Caraș-Severin și mai avem doar una singură, deschisă în Moldova. Rezervele de acolo nu ajung decât pentru cele două reactoare de la Cernavodă până în 2017, în condițiile în care noi vrem să mai construim cel puțin două reactoare nucleare. Minele închise din nepăsarea statului nu sunt licențiate către sectorul privat, dar nici nu sunt decontaminate sau măcar izolate în vreun fel.
De aceea, feriți-vă de localitățile Ciudanovița și Lisava, de pildă – există radiații! O altă bombă ecologică, de această dată în domeniul cuprului, este cea de la Roșia Poieni, în județul Alba. Închiderea unei mine din perspectiva statului român înseamnă a-i pune un lanț la poartă și a închide astfel ușile. Cu chiu cu vai, se reprivatizează Cuprumin, din situația de faliment.
Decontaminarea, conservarea, grija pentru pază, pentru licențierea către sectorul privat, susținerea unor planuri naționale pentru dezvoltarea acestor domenii sensibile sunt absente cu totul din capul guvernanților. În domeniul sării, deși avem unele dintre cele mai mari rezerve din Europa, sarea de pe masa românilor provine parțial din Ucraina și Belarus. Salrom produce abia 2 milioane de tone de sare pe an, în timp ce în 1989 producea peste 5 milioane.
În domeniul cărbunelui, se lucrează la un plan pentru închiderea, până în 2014, a jumătate din minele existente. Ar trebui să ne trezim. România ar trebui să aibă un plan serios de explorare sistematică a rezervelor subsolului și de licențiere a perimetrelor descoperite. Statul ar trebui să primească o redevență substanțială din orice afacere extractivă. Momentan, „planul“ pe care îl avem se reduce la jaf și bombe ecologice. Institutul de Geologie ar trebui să primească mai mulți bani decât Institutul de Pielărie. În plus, sărăcia noastră ar putea deveni istorie dacă s-ar preocupa cineva de acest domeniu.
Răzvan Orășanu a fost consilier al primului-ministru (2005-2009)