Mulți britanici au refuzat să accepte această comparație între Johnson și Trump. În definitiv, „același vechi drag Boris” are capacitatea de a se autoironiza, are o educație clasicistă și poate scrie fluent – calități pe care Trump nu le are. M-am chinuit și eu cu această comparație când îmi scriam ultima carte, „Age of the Strongman” [„Epoca Autoritarului”], scrie jurnalistul Gideon Rachman pentru Financial Times. Chiar e corect să-i dedic un capitol lui Johnson, alături de Trump – pentru a nu mai pomeni de Vladimir Putin și Xi Jinping?

Johnson și Trump trăiesc într-o lume a realităților alternative

Însă dubiile mi-au fost risipite de spectacolul tentativelor zadarnice ale lui Johnson de a se agăța de putere. O comparație care cândva părea forțată este acum larg acceptată. Andrew Neil, un comentator britanic care-i cunoaște atât pe Trump cât și Johnson, a scris: „Mereu m-am opus comparațiilor între Boris Johnson și Donald Trump, dar acum nu”. După cum a explicat Neil, Johnson e un om care „s-a comportat, la fel ca dl Trump, ca și cum regulile nu i se aplică și lui”. Jonathan Sumption, fost judecător la Curtea Supremă britanică, l-a acuzat pe Johnson de „puci constituțional eșuat” atunci când a încercat să-și atribuie prerogative similare cu ale unui președinte.

Atât Johnson cât și Trump trăiesc într-o lume a realităților alternative, în care adevărurile incomode pot fi ignorate ori negate prin aplicarea etichetei „știri false”. Ambii sunt niște monștri de egoism, dispuși să facă praf sistemul pentru a-și urma propriile interese.
Linia care duce de la Johnson la Trump, și apoi mai departe spre alți conducători autoritari – cum sunt Recep Tayyip Erdoğan, Narendra Modi, Xi și Putin – e totodată mai scurtă decât se crede de obicei. Sistemele în care operează acești conducători sunt foarte diferite, însă stilurile lor politice sunt uimitor de similare.

Toți conducătorii autoritari se pretind indispensabili

Iar cei mai mulți dintre ei sunt și naționaliști nostalgici. Promisiunea lui Donald Trump de a „face America măreață din nou” e similară cu angajamentul lui Xi privind o „mare revigorare a poporului chinez”, cât și cu aspirația lui Putin de a fi succesorul lui Petru cel Mare.

Odată ce un conducător autoritar pretinde că e unicul lider capabil să restabilească măreția națională, s-a creat deja fundamentul pentru subminarea instituțiilor independente ce ar putea sta în calea acestei sarcini vitale – în special instanțele, presa și constituția.

Oricine protestează e denunțat drept membru al unei elite corupte, opunându-se voinței poporului. Erdoğan, Xi și Putin și-au modificat constituția țării pentru a elimina restricțiile privind durata șederii lor la putere. Trump a „glumit” că și SUA ar trebui să urmeze exemplul Chinei.

Conducătorii autoritari au apărut deopotrivă în sisteme democratice și autoritare. Însă în democrații sunt mai ușor de oprit. Putin și Xi pot să-i încarcereze și să-i reducă la tăcere pe dizidenți cu impunitate – și nu se sperie de investigații independente privind comportamentul și averea lor. Erdoğan operează și el într-un mediu tot mai similar.

În SUA și Regatul Unit, din contră, instituțiile independente au fost esențiale pentru ținerea la respect a instinctelor autoritare ale lui Trump și Johnson. Când Johnson a suspendat parlamentul, la scurt timp după ce venise la putere, decizia i-a fost anulată de Curtea Supremă. Instituțiile Americii au rezistat efortului inspirat de Trump de răsturnare a rezultatului alegerilor prezidențiale din 2020.

Însă evenimentele din 6 ianuarie 2021, când o gloată a luat cu asalt Capitoliul american, ne amintesc că instituțiile independente nu pot fi separate de indivizii care le conduc.

Dacă Mike Pence, vicepreședintele lui Trump, ar fi luat în acea zi decizia dificilă de a refuza să ratifice victoria electorală a lui Joe Biden, așa cum voia Trump, America ar fi fost aruncată într-o profundă criză constituțională. Și alți demnitari americani, de la nivelul statelor, cum a fost Brad Raffensperger din Georgia, și-au făcut datoria, refuzând să inventeze voturile suplimentare pe care Trump le cerea.

Ce era valabil în 2020 s-ar putea să nu mai fie în 2024

Unii republicani de seamă, care s-au grăbit să-l condamne pe Trump după 6 ianuarie, sunt tot mai dispuși să adopte minciuna cum că alegerile din 2020 au fost furate. Curtea Supremă americană a făcut între timp o cotitură spre dreapta radicală. Iar instituțiile de la nivelul statelor se află acum sub amenințarea unor adepți ai lui Trump.

Urmărind aceste evoluții, unii britanici ar putea deveni delăsători, considerând democrația britanică relativ sănătoasă, prin comparație cu cea americană. Sistemul elaborat de mecanisme de verificare și echilibru al Americii pare în prezent mai puțin capabil să țină la respect un potențial conducător autoritar, comparativ cu sistemul mai vulnerabil de convenții, adesea informale, care guvernează politica britanică. Partidul Conservator i-a cerut lui Johnson să plece, pe când republicanii au mers mai departe cu Trump.

Ar fi frumos să poți atribui diferența unei virtuți superioare a politicienilor britanici. Însă diferența reală constă în natura electoratului. Liderii republicani au fost intimidați de dovezile care arată că baza lor electorală a rămas în mrejele lui Trump. Cei mai mulți parlamentari britanici conservatori ar fi tolerat faptul că Johnson e primul premier britanic sancționat pentru încălcarea legii cât se află în funcție – dacă ar fi considerat că el mai poate câștiga alegeri.

Oamenii care l-au dat de fapt afară pe Johnson sunt alegătorii din circumscripțiile Tiverton și Honiton, respectiv Wakefield, care i-au administrat Partidului Conservator două înfrângeri zdrobitoare la alegerile parțiale. După acel episod, orice scandal ar fi urmat să mai vină ar fi avut o probabilitate extrem de mare să-i dea lovitura de grație – și, dat fiind că vorbim de Johnson, un scandal nu se lasă niciodată mult așteptat. Într-o democrație, adevărații gardieni ai sistemului rămân în continuare alegătorii.