Viteza de reacţie a clasei politice europene nu poate satisface mecanismul şi ritmul banilor. Banii merg spre oportunităţi, şi nu spre slăbiciuni. Cetăţenii europeni se trezesc brusc faţă în faţă cu guverne care nu mai au resurse pentru investiţii, locuri de muncă şi pentru susţinerea unui nivel de trai cu care s-au obişnuit de generaţii. SUA cere Europei maturitatea de a înţelege că atenţia ei se îndreaptă mai ales spre China, şi asta înseamnă mai puţine resurse pentru Europa. Europa nu creşte şi nu arată cum poate creşte economic în următorii ani – în consecinţă, apetitul de a investi în Europa este şi va rămâne scăzut o bună bucată de vreme. Europa are nevoie de unificare fiscală şi de un guvern al său, eficient, capabil să vorbească cu res­tul lumii. Guvernul european şi măsuri de unificare fiscală sunt necesităţi pe care nu le văd împlinite în acest an.
Un alt semn de întrebare îl reprezintă poziţia Chinei faţă de Europa. China are nevoie de piaţa de desfacere europeană cu ai săi 500 de milioane de consumatori. Europa are nevoie de resursele financiare ale Chinei. Şi atunci de ce nu se întâmplă nimic? De câţiva ani, am tot auzit şi asistat la semnări de parteneriate şi intenţii de colaborare între diferite state europene şi China. Parteneriatele public-private despre care se tot vorbeşte fie au eşuat, ca în exemplul polonez, fie nici nu au început – ca în România -, fie au folosit simbolic în relaţii bilaterale.
Din perspectiva chineză, cei care cunosc bine felul în care această ţară operează economic spun că nici un proiect nu va demara atâta timp cât nu există un acord-cadru politic, negociat între statele respective. Pentru ca proiecte punctuale cu China să se întâmple – indiferent de anvergura lor sau de geografie în Europa – este nevoie de umbrela politică sub care să fie bine definite toate componentele economice în detaliu. Vizitele şi discuţiile punctuale pe proiecte nu ajută. Semnul cel mai mare de întrebare este cel de aproape, de acasă. Incertitudinile economiei româneşti sunt mari şi în 2012, deşi România este pe un trend de revenire clară încheind 2011 pe plus.
Semnele de întrebare pe care mi le pun asupra capacităţii Europei de a creşte rămân valabile şi pentru România. Un sector privat mic, un sector public ineficient egal o ţară relativ săracă, cu costuri mari. Potenţialul nostru există în mod real în energie, agricultură, turism etc., dar nu este valorificat în mod planificat. Proiectele de dezvoltare în sectoarele cu potenţial nu urmează o direcţie planificată, ci una legată de cine se află pe scaunul decizional în acel moment. Legi multe şi cârpite blochează prin sistemul de contestaţii un proces de achiziţii publice care ar trebui să asigure atât legalitate, cât şi rapiditate. Aceleaşi blocaje – ale birocraţiei noastre, dar şi europene – când vine vorba de fondurile europene. Clasa politică a ultimilor 20 de ani este într-adevăr oglinda poporului, deşi ar fi fost mai bine să fie compusă din vârfurile sale. Nemulţumirile atât de divers manifestate în stradă în aceste zile arată un disconect clar între oameni şi politic. Nici opoziţia nu este acceptată ca soluţie.
Mulţi oameni încă mai aşteaptă de la stat o rezolvare soartei lor. Statul, la rândul său, nu se face mic şi eficient pentru a lăsa loc iniţiativei private, care ar crea locuri de muncă şi ar contribui la creşterea economică. Semnul de întrebare asupra României de anul acesta a fost cel mai bine exprimat de către un investitor american venit pentru prima oară în România pentru a construi un spital. A ajuns duminică, 15 ianuarie, seara, în Bucureşti, şi a fost cazat la Intercontinental. Venise în România la recomandarea altor investitori deja prezenţi aici. După ce a văzut „bătălia“ de pe stradă din noaptea de duminică, întrebarea lui este: „Merită să investesc în România?“.