Într-un material apărut în The Guardian, Joseph Stiglitz (laureat al Premiului Nobel pentru Economie, profesor la Columbia University şi economist șef la Roosevelt Institute) analizează modul în care economia lumii îşi poate reveni după pandemia de Covid-19 şi dacă redresarea rapidă în formă de V, care are adepţi şi în fruntea statului român, mai are şanse de a se fructifica.
Deși acum pare istorie antică, n-a trecut chiar atât de mult de când economii de pe tot globul au început să se închidă ca reacție la pandemia de Covid-19. La începutul crizei mulți oameni anticipau o redresare rapidă în formă de „V”, pe baza supoziției că economia nu are nevoie decât de o scurtă pauză. După două luni de îngrijire duioasă și mormane de bani își va relua mersul de acolo de unde s-a oprit.
Era o idee atrăgătoare. Dar acum este iulie, iar redresarea în formă de „V” este probabil o fantezie. Economia post-pandemică va fi probabil anemică, nu numai în țările care n-au reușit să gestioneze pandemia (a se citi SUA), ci chiar și în acelea care s-au achitat cu bine de sarcină. Fondul Monetar Internațional prognozează că la finalul lui 2021 economia globală va fi un pic mai mare decât era la sfârșitul lui 2019, iar economiile americană și europeană tot vor fi cu 4% mai mici.
Actuala perspectivă economică poate fi privită pe două paliere. Macroeconomia ne spune că vor scădea cheltuielile, din cauza bugetelor slăbite ale gospodăriilor și firmelor, a unui val de falimente ce va distruge capitalul organizațional și informațional [valoarea companiilor și a informației – n.trad.] și a unui comportament extrem de prudent indus de incertitudinea care înconjoară cursul pandemiei și răspunsul politic la ea. Concomitent, microeconomia ne spune că virusul acționează precum un impozit pe activitățile care presupun contact uman direct. În consecință, el va continua să genereze mari schimbări în tiparele de consum și producție, care la rândul lor vor duce la o transformare structurală mai largă.
Știm din teoria economică și istorie că piețele, de unele singure, sunt prost înzestrate pentru a gestiona o asemenea tranziție, mai cu seamă atunci când ea survine atât de brusc. Nu există vreo modalitate facilă de a converti angajați ai companiilor aeriene în tehnicieni la Zoom. Și chiar și dacă am putea, sectoarele care se extind acum necesită mult mai puțină mână de lucru și mult mai multă calificare decât cele pe care le-ar putea suplini, se arată în materialul din The Guardian.
Știm de asemenea că marile transformări structurale tind să creeze o problemă keynesiană clasică, din cauza a ceea ce economiștii numesc efect de venit, respectiv de substituție. Chiar dacă sectoarele fără contact uman se extind, în conformitate cu îmbunătățirea atractivității lor relative, creșterile asociate de cheltuieli vor fi depășite de diminuările de cheltuieli rezultate din declinul veniturilor în sectoarele care se contractă.
Mai mult, în cazul pandemiei va exista și un al treilea efect: creșterea inegalității. Întrucât mașinile nu pot fi infectate de virus, ele le vor părea relativ mai atractive angajatorilor, mai cu seamă în sectoarele care se contractă și care în principiu folosesc mai multă mână de lucru necalificată. Și, deoarece oamenii săraci trebuie să cheltuiască o proporție mai mare din venitul lor decât cei bogați pe bunuri elementare, orice creștere a inegalității bazată pe automatizare va duce la contracție.
Pe lângă aceste probleme, mai există și alte două motive de pesimism. În primul rând, dacă politica monetară poate ajuta unele firme să facă față constrângerilor temporare de lichiditate – cum s-a întâmplat și în Marea Recesiune din 2008-2009, ea nu poate rezolva și probleme de solvență și nici nu poate stimula economia atunci când ratele dobânzii sunt deja apropiate de zero.
Mai mult, în SUA și alte câteva țări, obiecțiile „conservatoare” față de creșterea nivelului deficitelor și datoriilor se vor pune în calea unui necesar stimul fiscal. Sigur, aceeași oameni au fost mai mult decât bucuroși să taie impozitele pentru miliardari și corporații în 2017, să salveze Wall Street-ul în 2008 și să dea o mână de ajutor anul acesta coloșilor corporatiști. Dar cam altceva e să extinzi asigurarea de șomaj, asistența de sănătate și ajutoarele suplimentare pentru cei mai vulnerabili.
Prioritățile pe termen scurt sunt clare încă de la începutul crizei. Cel mai evident, trebuie gestionată urgența sanitară (cum ar fi asigurarea de provizii adecvate de echipamente de protecție personală și de capacități spitalicești), fiindcă nu poate exista redresare economică până când virusul nu e ținut sub control. Concomitent, politicile pentru protejarea celor mai vulnerabili, asigurarea de lichidități pentru prevenirea falimentelor evitabile și menținerea legăturilor între angajați și companiile lor sunt esențiale pentru o repornire rapidă a economiei atunci când momentul va veni.
Dar chiar și cu aceste elemente esențiale în program, rămân de luat unele decizii dificile. N-ar trebui salvate firmele care erau deja în declin înainte de criză (cum ar fi magazinele clasice); a proceda astfel n-ar însemna decât să creezi niște „zombi” care în definitiv limitează dinamismul și creșterea economiei. N-ar trebui să salvăm nici firmele care deja erau prea îndatorate pentru a putea supraviețui oricărui fel de șoc. Decizia Rezervei Federale a SUA de a sprijini piața obligațiunilor „junk” cu programul ei de achiziție de active este aproape sigur o greșeală. De fapt, acesta este un caz în care riscul moral chiar constituie o preocupare relevantă; guvernele nu ar trebui să protejeze firmele de propria lor nesăbuință.
Deoarece Covid-19 pare că va rămâne alături de noi pe termen lung, avem timp să ne asigurăm că cheltuielile noastre sunt făcute în funcție de priorități. La sosirea pandemiei societatea americană era sfâșiată de inegalități rasiale și economice, standarde sanitare în declin și dependența distructivă de combustibili fosili. Acum, când cheltuielile guvernamentale au fost dezlănțuite la scară masivă, publicul are dreptul să ceară ca firmele care primesc ajutor să contribuie la dreptatea socială și rasială, la ameliorarea asistenței de sănătate și la tranziția spre o economie mai verde și bazată mai mult pe cunoaștere. Aceste valori ar trebui să se reflecte nu numai în modul în care alocăm banii publici, ci și în condițiile pe care le punem celor care beneficiază de ei.
După cum coautorii mei și cu mine arătăm într-un studiu recent, cheltuielile publice bine direcționate, și mai cu seamă investițiile în tranziția verde, pot fi oportune, generatoare de locuri de muncă (ajutând la soluționarea exploziei șomajului) și extrem de stimulative – obținându-se mult mai mult cu același cost față de, bunăoară, reducerile fiscale. Nu există nici un motiv economic pentru care țările, inclusiv SUA, nu pot adopta mari programe sustenabile de redresare care vor susține – sau le vor aduce mai aproape de – societățile ce se pretind a fi.