Constantin Grigore (Dinu) Săraru. Așa îl chema.

Este foarte complicat să scrii despre cei care pleacă. Niciodată nu știi dacă vei găsi cuvintele potrivite, dacă vei reuși să transmiți ceea ce gândești. Ceea ce simți, a scris jurnalistul Dan Andronic într-un articol realizat pentru EVZ.

Dinu Săraru a plecat dintre noi

Dinu Săraru a plecat dintre noi. Sau, cum spunea Octavian Paler, s-a mutat la stele. Șade undeva, sus, lângă Tatăl Ceresc, cu același zâmbet blajin și avalanșă de amintiri. Transformate în poveștile pe care mulți dintre noi le-am citit. Cărți care vor rămâne și atunci când amintirea noastră se va estompa.

Am avut privilegiul de a fi alături de Dinu Săraru la împlinirea vârstei de 92 de ani, în urmă cu foarte puțin timp. A fost o experiență debordantă. Am regăsit un om plin de vivacitate, care vedea dincolo de orizontul accesibil ochiului omenesc. M-am întrebat de unde avea această forță. Am recitit o parte din interviurile sale, m-am cufundat în vâltoarea cuvintelor și sentimentelor sale. Și am descâlcit câte ceva din viața care l-a dus până sus. Am aflat că toată viața a crezut că „gloria le aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul„. Și m-am regăsit în el.

S-a născut în 30 ianuarie 1932 în satul Olari

S-a născut în 30 ianuarie 1932 în satul Olari, comuna Slătioara, județul Vâlcea. Un sat de olari, așa cum îi spune numele. Într-o familie de boieri olteni, cu rădăcini de la anul 1700, care au avut mândria să-și păstreze numele neîntinat. Unul din strămoși, Constandin Dincă Săraru, la 1821, era prieten cu Tudor Vladimirescu, care făcea comerț cu vite și cai în zonă. Era fiul învățătorului din sat, Constantin C. Săraru și nepotul celui care clădise școala, C.C. Sărariu. Bunicul a căzut în Războiul de Independență, tatăl își lasă sufletul pe Frontul de Est, la Tiraspol, în 1942. De aici începe o viață grea, așa cum a fost pentru mulți din generația prinsă de valurile anilor ’40-’50. O viață însă din care izbândește, îndrumat fiind de trei mari personalități: Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti. Începe o carieră în Radio, în anii ’50 ca reporter la Direcția Cultură, după care în numai doi devine cronicarul literar al Radio București. Aici se „îmbolnăvește” de teatru. O „boală” de care a încercat să se vindece prin scris. Așa că scrie cum numai Marin Preda, Eugen Barbu sau Petru Dumitriu mai știau să o facă. Astfel au apărut cărți fundamentale pentru sufletul poporului român, rezultatul unei căutări perpetue a ceea ce înseamnă „a trăi”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nu o să vă povestesc despre cum „a trăit” și „retrăit” experiențele sale de la Teatrul Mic, Teatrul Național, în presă sau mergând pe stradă, pentru că ar trebui să vorbim despre Glorie și Trădare, dar Dinu Săraru a iertat tot! Dar vă pot aminti despre spectacolele de teatru pe care le-a pus în scenă, de la Maestrul și Margareta, la Richard al III-lea. Sau despre Apus de Soare sau Tanke, Ianke și Cadîr. Despre Bucuria și Lupta care însoțeau fiecare premieră, dar și lansare de carte. De la Niște țărani, la Dragostea și revoluția și Clipa, dinainte de 1989 sau la Ciocoii noi cu bodyguard, mai aproape de zilele noastre. Multe cărți, sute de articole, mii de gânduri. Dar aceste lucruri le puteți afla și singuri. Dacă veți avea curiozitatea să citiți, să aflați mai mult.

Vreau să închei spunând că nu s-a dat bătut niciodată! A fost sus, a fost tras în jos, dar niciodată nu s-a lăsat despărțit de Destin. A avut putere, i s-a luat în mod brutal tot ceea ce construise, dar a avut Puterea să ierte. Dând un exemplu de ceea ce înseamnă adevărată putere a omului. Pentru că a fost un om care și-a păstrat neîntinat sufletul copilului din el până pe 2 martie 2024. „Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovnicește orice situație” spunea Sf. Maxim Mărturisitorul. Aici l-am regăsit în întreagă sa viață pe Dinu Săraru.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

P.S. Cred că ultimul autograf pe care l-a dat pe o carte îmi aparține. Îl voi păstra știind că este ultimul autograf înaintea celui pe care l-a dat Eternității!