Cand vine vorba despre pedepsirea firmelor rau-platnice, instantele romanesti dovedesc o clementa vecina cu gratierea. Debitorii rau-intentionati au parte de un tratament atat de gingas, incat firmele de buna-credinta au de ales intre eludarea legii si faliment.
Una dintre cele mai incercate firme in materie de procese civile este Soroli Cola SA din Braila. De mai bine de cinci ani, managerul Gheorghe Caruz este clientul fidel al instantelor judecatoresti, in peste o suta de litigii cu debitori greu solvabili. Pana in prezent, a obtinut 26 de titluri executorii. Dintre acestea, executorii judecatoresti au dus la indeplinire unul singur. Astfel, dintr-un prejudiciu total de 3.228.980.000 de lei, firma Soroli Cola a recuperat doar 80.000.000 lei.
Acest caz nu este singular. Arpad Darnai, director al firmei Lohn SRL din Baia Mare, confirma dimensiunea de fenomen a actualei situatii. Un exemplu concludent este litigiul dintre Lohn (in calitate de creditoare) si firma debitoare Claudios SRL din Salonta. Inca din 7 august 1997, Tribunalul Bihor a emis titlu executoriu impotriva firmei Claudios. Aceasta a contestat de trei ori decizia, fiind respinsa de tot atatea ori. Intre timp, paguba societatii Lohn a crescut de la 120.290.000 lei la 270 milioane de lei. Executarea silita nu a fost efectuata nici pana astazi.
Pentru a intelege si mai bine intoxicarea la care este supus circuitul comercial romanesc, trebuie sa intram in practica de zi cu zi a firmelor implicate. Traseul marfurilor de la societatile angro la societatile en-detail are la baza raportul comercial intemeiat pe credit. Astfel, detailistul ia marfa de la angrosist, cum s-ar spune „pe datorie”, o vinde, apoi ar trebui sa imparta banii conform contractului. Numai ca, de multe ori, pe detailist il loveste amnezia si „omite” sa returneze banii partenerului sau. Asa a ajuns Gheorghe Caruz la peste o suta de procese civile. Dupa atatea peripetii, suspiciunea la adresa comerciantilor l-a determinat sa reduca drastic numarul partenerilor de afaceri.
Bine ar fi daca macar instantele ar limpezi lucrurile. Un proces poate dura intre sase luni si cinci ani. Intre timp, valoarea leului se diminueaza, cheltuielile de judecata se adauga la paguba deja existenta, iar debitorul are timp suficient si cai legale destule pentru a se fofila.
Totusi, presupunand ca instanta hotaraste irevocabil executarea silita a debitorului, abia aici incepe balciul. Rau-platnicul are dreptul la contestatie. Dupa ce judecatorul respinge contestatia, ar trebui sa intre in arena executorul judecatoresc. Acesta fie nu intra, fie intra tardiv. Pentru ca, de obicei, executatul se declara subit in stare de faliment sau isi schimba adresa. Iar executorul judecatoresc nu se mai oboseste sa investigheze in continuare.
Exista totusi solutii pentru urgentarea executarii si pentru asigurarea solvabilitatii debitorului. Creditorul poate cere poprirea sau sechestrarea asiguratoare. Numai ca judecatorii incurca, de obicei, codurile. Ei il obliga pe creditor la plata unei cautiuni in cuantum de 1/3 din valoarea actiunii (prejudiciului), cum scrie in Codul de procedura civila. Ei insa nu iau in seama articolul 908 din Codul comercial, care, fiind derogator de la legea civila, nu prevede un cuantum anume. Astfel, creditorul, dupa ce ca suporta paguba cauzata de debitor, mai este nevoit sa depuna inca o treime din prejudiciul cauzat de acuzat (!) pentru a-si asigura reusita finala. Aceasta anomalie este explicata sugestiv de George Stancov, deputat PD, membru in Comisia juridica: „In spiritul milei fata de debitor si al dispretului fata de „noii chiaburi”, tot creditorul trebuie sa depuna cautiune”. Iar lista cu erori de interpretare a legii poate continua.
Situatia nu este straina autoritatilor. Timp de un an, Camera Deputatilor a analizat posibilitatea adoptarii unei legi privind executorii judecatoresti. George Stancov ne-a explicat contextul in care a aparut acest proiect: „La ora actuala, multe hotarari judecatoresti sunt simple hartii fara aplicabilitate. Exista o proasta asezare a magistratilor la indatoririle legale. Sunt prea putini judecatori si extrem de putini executori judecatoresti. In plus, acestia din urma sunt foarte prost platiti si, de obicei, au studii medii”. Din aceasta cauza „investitorii, romani sau straini, nu au garantia ca-si pot recupera creantele in timp util”.
Prin noua lege se doreste dinamizarea si dezintoxicarea procedurii de executare silita. Principala schimbare ar consta in privatizarea acestui serviciu, dupa modelul notarilor publici. Ar urma sa apara birouri ale executorilor judecatoresti aflate sub directa coordonare a Ministerului Justitiei. Potrivit lui George Stancov, „statul va avea un control transparent asupra veniturilor executorilor judecatoresti, iar motivarea materiala si profesionala va creste substantial”. In fine, in aceste posturi ar putea migra avocati sau chiar magistrati, cu un inalt grad de profesionalism, marind credibilitatea actului de justitie.
Frumoase sperante, incerte impliniri. Legea abia a fost adoptata de Camera Deputatilor si, judecand dupa prioritatile din acest an, are sanse sa colecteze o consistenta pojghita de praf, in asteptare, la Senat. Si, ca sa il citam din nou pe George Stancov, „o reforma adevarata a acestui domeniu va putea fi facuta abia dupa trei-patru ani de la promulgarea legii”.
Sa ne resemnam, deocamdata, cu un grafic crescator al neincrederii in justitie, in capacitatea ei de a solutiona litigiile comerciale si, indirect, de a insanatosi economia nationala.
Irinel Tibirna
