Justiţia nu crede în criză

Magistraţii sunt dispuşi să dea o sentinţă definitivă şi irevocabilă că în România nu e niciun fel de criză şi, în consecinţă, nu există motiv ca ei să nu-şi primească binemeritatul spor. Un dicton vechi, referitor la justiţie, spune că poate să piară lumea, dar să se facă dreptate! Magistraţii români au adaptat acest dicton: să piară lumea, dar noi să ne luăm sporurile. Câştigate în procese demne de o antologie umoristică, procese care se judecau în aceeaş

Magistraţii sunt dispuşi să dea o sentinţă definitivă şi irevocabilă că în România nu e niciun fel de criză şi, în consecinţă, nu există motiv ca ei să nu-şi primească binemeritatul spor.

Un dicton vechi, referitor la justiţie, spune că poate să piară lumea, dar să se facă dreptate! Magistraţii români au adaptat acest dicton: să piară lumea, dar noi să ne luăm sporurile. Câştigate în procese demne de o antologie umoristică, procese care se judecau în aceeaşi zi în care se introducea solicitarea acordării de sporuri, într-o justiţie caracterizată prin orice, dar nu prin celeritate, aceste sporuri par să fie singurul motiv pentru care mai există justiţie în România. În absenţa acestora, ne spun magistraţii, totul se prăbuşeşte, justiţia este distrusă.

Că e criză, că nu mai sunt bani la buget, că întreprinderile dau fa­liment, astea nu-i interesează pe judecători: sporurile lor trebuie să rămână neatinse pe vecie. În caz contrar, au hotărât s-o ia prizonieră pe zeiţa dreptăţii, zilnic, între orele 9 şi 12. Fix cât să scape de stresul şi suprasolicitarea nervoasă pentru care nu mai primesc sporul de 50%. Până şi Curtea Constituţională a fost nevoită să admită că e un conflict de interese care se vede din avion să judeci singur dacă statul trebuie să-ţi plătească te miri ce sporuri şi a admis că bugetul de stat nu poate fi întocmit, totuşi, de către judecători. În pledoariile lor despre dreptul sacru de a primi orice fel de sporuri salariale existente pe acest pământ, magistraţii mitraliază cu argumente: recomandări europene (dacă sunt recomandări nu au caracter de obligativitate), principiul dreptului deja câştigat (fără să indice vreo lege care a stabilit acest principiu) şi, în general, obligaţia societăţii, a tuturor celorlalţi contribuabili să le plătească lor banii pe care cred ei că-i merită.

Nu mai e loc de discuţii despre bătrâne condamnate la ani grei de puşcărie pentru că au mutat un ţăruş, de criminali făcuţi scăpaţi pentru că nu prezintă pericol social, de zeci de milioane de euro pe care statul român este condamnat de CEDO să le plătească pentru sentinţe strâmbe. Nu, toate acestea se estompează, solidaritatea magistraţilor este fără fisură atunci când e vorba de banii lor. Minerii, mecanicii de locomotivă, siderurgiştii par incomparabil mai raţionali atunci când li se explică despre criza care a lovit toată omenirea. Mai puţin pe magistraţi; ei sunt dispuşi să dea o sentinţă definitivă şi irevocabilă că în România nu e niciun fel de criză şi, în consecinţă, nu există niciun motiv întemeiat pentru ca ei să nu primească binemeritatul spor de 50% pentru stres şi suprasolicitare nervoasă. Iar sistarea sporurilor îi stresează şi suprasolicită şi mai tare. Aşadar, avem o justiţie cu program scurt: închis între 9 şi 12, rugăm reveniţi după!

Pentru ca tabloul să fie complet, în numele justiţiarilor, în 2009, în România, ţară membră a Uniunii Europene, vorbesc doamnele Lidia Bărbulescu şi Mona Pivniceru. Apariţia lor seamănă cu un film suprarealist şi mă aştept, de fiecare dată când le văd pe cele două doamne, ca ecranul televizorului să devină brusc alb-negru…