Kremlinul şi distrugerea bogăţiilor solului şi subsolului pentru cucerirea planetei
Iosif Stalin s-a declarat unic moştenitor al ideilor leniniste şi a început să nimicească populaţia ce nu corespundea standardelor comuniste. Au înflorit lagărele de concentrare în care cei definiţi drept duşmani ai poporului erau exterminaţi fără milă. Masele terorizate şi lipsite de gândire s-au supus tuturor fanteziilor celui ce nici măcar nu era rus prin origini. O populaţie atomizată poate să fie prelucrată după cum doreşte cel din vârful piramidei sociale şi Uniunea Sovietică a fost un organism statal conceput numai şi numai pentru ceea ce se numea revoluţia mondială. Locuitorii vastului imperiu comunist nu erau importanţi decât în măsura în care puteau să muncească şi să lupte pentru mişcarea internaţionalistă. Ruşii au crezut că sunt importanţi la scara istoriei, dar această credinţă a fost o simplă iluzie. Culmea este că această părere se menţine şi astăzi.
Iosif Stalin a început să planifice o industrializare forţată pentru a prinde din urmă statele imperialiste şi din 1927 s-a declanşat o cursă ce s-a soldat cu prăbuşirea Uniunii Sovietice în anul 1991. Cum vastul teritoriu este plin de resurse, conducerea de la Moscova a trecut la exploatarea sălbatică a oricărei bogăţii ce conta pentru industrie. Deţinuţii au fost trimişi să extragă cărbunele din pustiurile îngheţate ale Vorkutei şi nichelului de la Norilsk. Nu conta numărul de victime şi o tristă faimă aveau lagărele din zona Kolîma.
Iosif Stalin urmărea personal datele din uzinele mecanice
Prosperitatea unor oraşe industriale era întreţinută prin munca sclavilor politici şi a ţăranilor din colhozuri, cei ce nu se puteau deplasa prin ţară pentru că nu aveau acte eliberate de autorităţi. Economiştii vremii erau încântaţi de cifrele prezentate de regimul totalitar şi considerau că planificarea strictă poate să aducă prosperitatea universală. Realitatea era total diferită de ceea ce se vedea de la distanţă sau de ceea ce permitea regimul roşu să se creadă. Resursele de cea mai bună calitate erau menite să fie prelucrate până la nivel de armament şi Iosif Stalin urmărea personal datele din uzinele mecanice. Au început să fie produse proiectile speciale de calibrul 356 mm pentru apărarea de coastă şi fiecare avea masa de 511,5 kg. Stăpânul de la Kremlin nu era mulţumit cu aceste arme prea grele şi au intrat în producţie tunurile de calibrul 180 mm, un proiectil având masa de 97,5 kg. O astfel de gură de foc avea o masă de 17,33 t şi implica oţeluri speciale care să fie capabile să reziste la presiunea exercitată de pulberea de azvârlire. Industria chimică a fost chemată să ofere calitate marinei şi 37,5 kg de substanţe speciale erau arse la fiecare tragere.
Iosif Stalin nu dorea să dezvolte armament numai pentru apărarea hotarelor, ci urmărea să transforme popoarele sovietice în instrumente pentru cucerirea planetei, indiferent de pierderi. A fost lansat un vast program de construire a maşinilor de luptă necesare proiectării forţei la distanţă şi cea mai mare realizare urma să fie cuirasatele clasei Uniunea Sovietică. Erau giganţi ce aveau în dotare nouă tunuri de calibrul 406 mm şi care foloseau proiectile de 1.108 kg. Este evident că asamblarea unor astfel de monştri metalici în şantierele de la Marea Neagră şi de la Marea Baltică indica intenţii agresive de forţare a strâmtorilor şi de ieşire în oceanul planetar pentru ducerea comunismului pe toate meridianele. Monştrii metalici aveau o masă de 137 t şi au implicat un efort deosebit din partea constructorilor. Programul bine planificat a fost dat peste cap de invazia germană şi niciodată nu s-a mai putut relua.
Statul sovietic nu se zgârcea
Adolf Hitler a fost interesat de armele-minune şi au fost introduse în producţie de serie rachetele V-1 şi V-2. Erau impresionante din punct de vedere tehnic pentru că erau manufacturate în premieră, dar au ajuns să nu mai fie importante pentru Germania. Stalin a preluat ştafeta şi întreaga economie a început să realizeze materiale speciale pentru noile instrumente de război. Acestea înghiţeau cantităţi mari de aluminiu, kerosen, acid azotic şi explozibili clasici sau nucleari, dar statul sovietic nu se zgârcea. O rachetă R-11 FM avea o masă de 5,4 t şi era lansată de pe submarine speciale. S-a ajuns ca varianta R-27 să aibă masa de 14,2 t şi dimensiunile submarinelor atomice au crescut pe măsură.
A sporit consumul de energie electrică şi singura soluţie pentru ieşirea din criză a constat în construirea de centrale nucleare. Sistemul ales implica riscuri în funcţionare, dar îndeplinirea planurilor de stat impunea construirea rapidă a reactoarelor. A urmat catastrofa din 1986 de la Cernobîl şi Rusia comunistă putea să nu mai fie. La fel şi Europa. Modelul de reactor a fost ales pentru că putea să genereze plutoniu, un explozibil fizic mult mai devastator decât uraniul. Întreaga Uniunea Sovietică a devenit un fel de ladă de gunoi nuclear, dar adevărul este tăinuit cu mare grijă drept secret de stat.
Este interesant de precizat că Stalin a murit în anul 1953, dar ideile i-au rămas şi cele mai luminate minţi în domeniul tehnic au fost exploatate pentru a obţine supremaţia în cursa armamentului nuclear şi clasic cu SUA. Urmaşii care au ajuns în fotoliul de la Kremlin au mers înainte şi au păstrat Rusia ca un fel de templu al războiului. Perioada de liberalizare a fost lăsată doar pentru a captura uzinele ridicate de capitaliştii ce-au adus tehnică şi au format cadre tehnice în cele mai avansate domenii. Expansiunea poate să continue prin ocuparea de noi teritorii şi prin terorizarea vecinilor cu arme nucleare. Nu este vreo diferenţă între fundamentaliştii musulmani şi liderii de la Kremlin, fiecare tabără fiind dominată de idei fixe şi de fanatism. Numai forţa armelor diferă.
