Anul 1917 a însemnat venirea unor noi conducători la putere în colosul rusesc și noii stăpâni și-au ales ca sediu pentru politica mondială, dusă pe cele mai avansate principii științifice, cetatea Kremlinului.
Era un simbol al autorității și avea culoarea specifică ideologiei egalitariste. A început transformarea popoarelor supuse după noile principii și liderii comuniști nu aveau ceva în comun cu fericirea locuitorilor scăpați de sub asuprirea odiosului regim țarist.
Iosif Stalin a trecut la o industrializare forțată ce este prezentată drept o mare realizare pentru că au apărut numeroase locuri de muncă. Istoricii entuziasmați de astăzi uită să precizeze că milioane de oameni erau puși să muncească până la exterminare în lagărele de concentrare pentru ca să fie materii prime ieftine și economia să pară înfloritoare.
Oare cu ce se ocupau conducătorii în timp ce Siberia se umplea de sclavi și de morminte? S-a trecut la o producție fără precedent de tancuri și avioane, justificarea pentru politica de supraînarmare fiind că exista amenințarea lumii capitaliste și, mai ales, a lui Hitler.
În realitate, tancurile au apărut înainte ca fanaticul austriac să ajungă la putere în ianuarie 1933 și armata germană ca mecanism de agresiune n-a existat până în septembrie 1939. Tancurile naziste sunt astăzi renumite sub termenul generic de Panzer și nu se discută despre cine a fost cel care a condus cursa înarmărilor.
Tancurile sovietice, lăsând la o parte o finisare de slabă calitate, frumusețe ce conta mai puțin pe câmpul de luptă, erau perfect concepute ca arme de agresiune împotriva Europei, continentul fiind condamnat să facă parte din imensul lagăr comunist.
Au fost concepute tancurile BT-5 și BT-7, perfecte pentru ofensive în adâncimea teritoriului inamic datorită vitezei și autonomiei. În plus, tunul de calibrul 45 mm era un vis pentru orice tanchist al vremii. Erau și multe, în iunie 1941 existând în dotare 7.596 de exemplare.
Nici T-26 nu era rău și putea să fie lângă infanterie cu același tun de calibrul 45 mm. Erau și mai multe decât BT-urile.
Ideea unui război pentru cucerirea planetei a rămas în capul lui Stalin și după șocul provocat de armata germană în iunie 1941. Chiar dacă în anul 1945 ostilitățile au luat sfârșit în Europa, fabricile au primit ordin să producă noi modele de tancuri, mașina ideală pentru spargerea frontului și pentru ocuparea unei țări.
Au fost dezvoltate noi motoare pe motorină pentru forță suplimentară și, mai ales, pentru obținerea unei autonomii superioare. În plus, fiecare mașină era dotată în partea din spate cu un dispozitiv unde puteau fi montate două butoaie cu combustibil și care puteau fi folosite înainte de bătălie.
Industria lagărului socialist a produs un model de tanc ce era bun la orice și era mai ieftin de fabricat. T-55 a fost asamblat în cel puțin 86.000 de exemplare, dar unii experți consideră că au fost 100.000. Erau slabe în raport cu T-62, T-64, T-72 și T-80.
Uzinele au duduit până în anul 1991, când lumea visată de liderii de la Kremlin s-a prăbușit. Regimul comunist visat de Lenin și Stalin a pierit, dar hidra și-a lăsat răsuflarea ucigașă în fotoliile plăcute din birourile de lux.
Produceți tancuri! Aceasta este singura poruncă universală ce domnește în Moscova politică. Totul se supune mașinii blindate. Sunt fabricate camioane, blindate ușoare, artilerie autopropulsată, elicoptere, avioane și rachete ce sunt menite să ajute tancurile să înainteze.
Poporul rus este condamnat să trudească veșnic pentru a făuri în metal fanteziile liderilor ce se consideră stăpânii planetei. Este un blestem de care nu pot scăpa.