Decizia curajoasă a politicienilor români a venit pe fondul prezenţei occidentale din ce în ce mai intense la Gurile Dunării. În 1856, suveranitatea turcească şi protectoratul rusesc asupra celor două principate au fost înlocuite cu garanţia colectivă a Marilor Puteri, în frunte cu Anglia şi Franţa.

Cu 100 de ani înainte de Uniunea Europeană, la Sulina şi Galaţi a funcţionat Comisia Europeană a Dunării. Instituţia a protejat construcţia statului român modern în momentele sale cele mai vulnerabile. Al. I. Cuza are o datorie istorică față de această comisie

În 1859, nici Marea Neagră, nici Gurile Dunării nu aparţineau României. De fapt, în 1859 nici nu exista oficial numele de România. A fost folosit pentru prima dată formal în Constituţia lui Carol I de la 1866. Cu toate acestea, Marea Neagră, Dunărea şi mai ales insistenţele Occidentului – şi în primul rând ale Marii Britanii – de a controla rutele comerciale au oferit românilor un ajutor puternic, decisiv pentru Unirea Principatelor, scrie Digi24.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a născut în primăvara lui 1820 într-o veche familie boierească, cu proprietăţi la Bârlad, la Huşi şi la Galaţi. În timp ce tânărul Cuza îşi făcea studiile la Iaşi, apoi la Paris, societatea românească trecea prin schimbări cruciale.

Datorită înfrângerii în faţa Rusiei în 1829, Turcia a pierdut monopolul comercial în Principate, ceea ce a permis românilor să-şi vândă cerealele pe pieţele europene. Englezii, în plină revoluţie industrială, erau din ce în ce mai prezenţi la Dunăre. Foametea din 1847, generată de criza cartofului, i-a determinat să îşi dorescă securizarea rutelor grâului spre Vest.

În 1837, anul în care la Londra a fost încoronată regina Victoria a Marii Britanii, domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, a obţinut de la Istanbul firmanul prin care oraşul Galaţi a devenit port liber. În 1840, peste 3 ani deci, 10 vase englezeşti au oprit la aici, în 1847, nu mai puţin 219. Comerţul occidental în Principate creştea exponenţial. Însă interesele englezeşti, dar şi franceze la Gurile Dunării erau periclitate de expansiunea Rusiei.

 

Războiul Crimeei, în care Rusia a încasat o înfrângere usturătoare în 1856, a fost prilejul perfect pentru reglarea situaţiei. Primul pas a fost crearea Comisiei Europene a Dunării.

Primul sediu a Comisiei Europene a Dunării a fost instalat la Galaţi, unde graţie poziţiei strategice a oraşului, se aflau deja multe consulate străine. Cel de-al doilea a apărut la Sulina, un sat de pescari devenit repede, graţie portului, un spaţiu cosmopolit, unde se amestecau toate limbile continentului. Administraţia europeană, în fapt englezească a Dunării, a însemnat creşterea substanţială a veniturilor oamenilor de afaceri români.

Demisia celui mai important pârcălab din Moldova devine un scandal european tocmai pentru că la Galaţi se aflau toţi consulii Marilor Puteri, deveniţi delegaţi ai Comisiei Europene a Dunării. Alegerile sunt reluate şi sunt câştigate de unionişti, inclusiv de cei doi deputaţi de Galaţi, Costache Negri şi Alexandru Ioan Cuza.

Aspectul tehnic cu cele mai importante consecinţe economice şi, prin ricoşeu, politice, a fost amenajarea de către Comisia Europeană a Dunării, a canalului Sulina sub coordonarea inginerului englez Charles Hartley.

Charles Augustus Hartley a făcut parte din generaţia de ingineri victorieni care a continuat revoluţia industrială deschisă de folosirea aburului şi de căile ferate la începutul secolului al XIX-lea. Hartley însuşi a lucrat pentru căile ferate din Scoţia, după care s-a specilizat în lucrări hidraulice de mare anvergură. După ce a servit ca şef al inginerilor englezi şi turci în Războiul Crimeei, în 1856, Comisia Europeană a Dunării i-a încredinţat lucrările de amenajare a fluviului la vărsare, în speţă braţul Sulina. A fost inginer-şef al Comisiei Europene a Dunării până în 1872, după care a lucrat pentru Statele Unite la proiectul privind navigaţia în Delta Mississippi. În 1884, a fost numit de britanici în comisia tehnică a Canalului Suez.

Vasile Chirilov, director Administrația Fluvială Sulina: La vremea respectivă existau depuneri foarte mari de nisip şi adâncimea era mică, iar ideea lui Harley a fost de a crea nişte diguri perpendiculare pe albia Dunării, jetoane sau, noi le spunem, epiuri, şi acestea au dus adâncirea Dunării în mod natural, astfel încât după construcţia câtorva diguri submersibile, imediat a crescut apa. Practic, Hartley a făcut studii şi a văzut că la vărsarea Dunării se depun toate aluviunile şi marea are un curent care este din direcţia nord-sud, care împiedică Dunărea să se verse în mare. Aşa că ideea lui a fost să mărească viteza curentului prin aceste diguri submersibile şi astfel încât viteza curentului însumat cu viteza curentului de nord din mare să rezulte un vector care să fie mai mare decât viteza de depunere a aluviunilor. În acest fel, Dunărea se dragează în mod natural aproape.

 

Prima Comisie Europeană a făcut Dunărea navigabilă

Lucrările ingenioase şi costisitoare au însemnat şi tăierea meandrelor braţului Sulina, astfel că distanţa Tulcea-Sulina s-a redus la jumătate. Investiţia a fost plătită în bună măsură de Turcia, putere suzerană, sub tutela financiară a englezilor, dar şi din taxele de tranzit.

Misiunea Comisiei Europeane a Dunării – formată din reprezentanţii celor şapte Mari Puteri europene, adică Franţa, Marea Britanie, Prusia, Sardinia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman – era să iniţieze lucrările de deschidere a cursului Dunării în termen de doi ani. După care urma să predea ştafeta ţărilor riverane, ultimele cu aprobare de la Istanbul, din cauza vasalităţii. Evident că Istabulul şi Viena, puterile riverane, abia aşteptau să preia controlul Gurilor Dunării. Dar puterile occidentale şi în primul rând Anglia doreau să păstreze în funcţiune Comisia Europeană a Dunării cât mai mult timp. Ceea ce s-a şi întâmplat, prin acte succesive în 1865, 1871, 1878 şi inclusiv după Primul Război Mondial.

Găzduiţi iniţial la localnicii bogaţi, delegaţii Marilor Puteri la Comisia Europeană a Dunării au putut locui ulterior în reşedinţele construite special. La Galaţi, câteva existau chiar în clădirea Comisiei Europene a Dunării, astăzi biblioteca V.A.Urechia. Cei mai mulţi erau însă consulii Puterilor respective şi foloseau reşedinţele diplomatice.

Ilie Zanfir, director Biblioteca V.A. Urechia Galați: Noi,gălăţenii, împreună cu cele 21 de consulate, am reuşit să ne ocupăm de construcţia ei în 1891, am reuşit să o finalizăm în 1895, deci în doi ani, dar intrarea în funcţiune s-a petrecut în martie 1896. A venit Primul Război Mondial pe 10 octombrie 1917, aici a fost cartierul general al armatei ruseşti, era parter şi etaj, au bombardat, dar suntem şi la câţiva metri de gară şi ce bombardezi prima dată… infrastructura.

– În cât timp s-a refăcut după Primul Război Mondial?

 

– Durau autorizaţiile de construire. Refacerea clădirii, ca meşterul Manole, am făcut o clădire şi mai frumoasă, s-a petrecut în 23 noiembrie 1923. Clădirea respectivă este în stil neoclasic…

Foarte repede s-a văzut că englezii făcuseră o afacere foarte profitabilă amenajând braţul Sulina până la vărsarea în Marea Neagră. În 1865, 14,5% din tonajul transportat pe aici aparţinea Angliei şi 12,5% Imperiului Habsburgic. În 1875, în ajunul Independenţei României, proporţia deţinută de Marea Britanie ajunsese la 49,8%, iar cea a Imperiului Austro-Ungar scăzuse la 9%. Marea Britanie câştigase pieţele în această parte de lume.

În paralel, românii au profitat din plin de forţa economică care guverna Dunărea – vindeau cereale în toată Europa, banii se întorceau în educaţie şi infrastructură, preocuparea absolută a regelui Carol I. Oraşele riverane, în frunte cu Galaţi, au înflorit. Negustorimea – români, greci, evrei, armeni, italieni, turci, evrei – şi-a permis să-şi ridice case cochete cu arhitectură mediteraneană sau franţuzească, a început să se îngrijească de treburile publice şi să intre în politică.

Povestea casei Serfiotti

Un astfel de personaj, este medicul grec Aristide Serfioti, finanţatorul spitalului din oraş, şi bun prieten al lui Carol Davila, iniţiatorul sistemului sanitar modern. Spre deosebire de suratele ei care zâmbesc trist din zidurile scorojite şi balcoanele strâmbe, casa Serfioti a fost recent restaurată de un inginer constructor, pasionat de istorie:

Marcel Capriș, inginer-constructor Galați: Carol Davila era bun prieten cu Serfiotti. Este o reuniune a medicilor pentru că doctorul Serfiotti înfiinţează şi o Asociaţie a Medicilor, este o reuniune a acestei asociaţii, s-a întâmplat într-o casă construită de masoni. El înfiinţează o lojă, Amicii lui Pitagora. Lasă toată averea spitalului pe care l-a finanţat şi l-a construit. Casa există, e cumpărată şi restaurată.

 

Din păcate, casa Serfiotti este mai degrabă o excepţie la Galaţi. Văduvit în vremea comunismului de ţesătura sa socială cosmopolitică, oraşul devenit industrial, a pierdut bătălia tranziţiei. Fiecare pas spre însănătoşire se împotmoleşte în birocraţie şi stagnare.

Galați și Sulina, orașe depopulate azi

Ilie Zanfir: Sunt foarte multe case nerestaurate încă. Majoritatea expun tragediile prin care au trecut. Regimul juridic te determină, chiar dacă ai bani câteodată, nu poţi să te apuci de lucrarea în sine. Avem un palat Gheorghiu pentru care ne străduim să îl renovăm de mai bine de 20 de ani, nu reuşim, un locatar care a obţinut după 1989 acte în regulă stă acolo şi ne cere despăgubiri imense.

Bine administrată, povestea adevărată a oraşelor Galaţi şi Sulina s-ar putea aduce venituri substanţiale. Istoria privind tezaurul Comisiei Europene a Dunării evacuat, ca şi tezaurul românesc în timpul Primului Război Mondial, dar recuperat de la Odessa, e un exemplu. Semnăturile celebre din registrul iahtului Comisiei, Carolus Primus, sunt altă sursă de inspiraţie.

Influenţa nazistă a desfiinţat de facto în 1938 Comisia Europeană a Dunării. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bombardamentele sovietice şi nemţeşti au distrus oraşul. Sulina nu a mai avut putere să se refacă, aşa cum se întâmplase după Primul Război Mondial. După 1945, orice a putut să fugă din România ocupată de trupele sovietice a fugit. De la Sulina au plecat ultimii englezi, au plecat italienii, au plecat evreii, au plecat armenii, au plecat turcii, au plecat grecii. În timpul comunismului, oraşul a fost repopulat cu oamenii Deltei, români, ucrainieni, ruşi lipoveni şi muncitori aduşi din toate colţurile ţării ca să lucreze la fabrica de conserve sau la Şantierul Naval care se ocupa acum mai mult de reparaţii. Tranziţia a distrus aceste industrii. Iar Sulina nu reuşeşte încă să-şi folosească istoria fabuloasă ca să îşi recapete strălucirea de altă dată.

Proiectul care ar putea face să renască strălucirea de altădată: Danubius ARAI

 

Soluţia pare să vină din aceeaşi direcţie ca acum 160 de ani. Statele care figurează pe placa vechiului Far al Comisiei Europene a Dunării, dar şi altele lucrează la un imens proiect de cercetare legat de Delta Dunării, iniţiat de România: Danubius ARAI. Presupune o reţea de laboratoare cu sediul la Murighiol, bază de date la Galaţi şi multe puncte de lucru.

Proiectul a primit deja 150 de milioane de euro şi o clădire a Academiei Române la Sulina. Face parte dintr-un program de importanţă globală aprobat de Comisia Europeană în 2016, în valoare de 1 miliard de euro.

Adrian Stănică, director Institutul GeoEcoMar: Colegi străini, care au fost foarte foarte reticenţi până i-am adus în Deltă, au învăţat acum drumul. Colegi care ar dori şi nu au nici o problemă să se întoarcă. Colegii britanici au o anumită fascinaţie faţă de amprenta istorică. Două generaţii de Război Rece au rupt ceea ce ştiau marile puteri despre Dunăre. Mulţi colegi care vor să vină să lucreze în Delta Dunării şi să fie o oportunitate şi pentru copiii lor au plecat în diferite ţări. Să vină îndărăt acasă! Un astfel de centru va dezvolta pe lângă el o adevărată economie pe orizontală

Toate acestea vor începe să fie vizibile în 2021-2023. Până atunci le rămâne autorităţilor locale să oprească depopularea oraşelor Galaţi şi Sulina.