Dacă Europa o fi în vreo criză, de orice fel, vestea nu a ajuns încă la Bruxelles. Capitala Belgiei şi a Europei pare a fi imună complet la zbuciumul de pe restul continentului, iar asta este, după părerea mea, o mare problemă.
De cele mai multe ori, în estimările majoritar pesimiste privind evoluţia economiei europene revine, obsesiv şi indiferent de cine face estimarea, sintagma „inability of policy makers”. Asta ar însemna, tradus exhaustiv, incapacitatea factorilor de decizie şi se referă la guvernanţi, autorităţi şi politicieni în general. În particular, pare că e vorba despre politicienii greci, despre Berlusconi sau despre neţărmurita idilă dintre Merkel şi Sarkozy. Eu cred că de fapt vorbim mai ales despre acei ”policy makers” care au biroul într-o cochetă clădire din Bruxelles. Uniunea Europeană are un microb anacronic şi bugetofag în chiar inima ei.
În timp ce mare parte din guvernele celor 27 taie în carne vie în propria funcţionărime şi în structurile ce-i suportă pe aceştia, la Bruxelles nici nu se pune problema unei restructurări. Birocraţia adunată la Bruxelles, ceva mai puţin la Strasbourg şi Luxemburg, este monstruoasă. Hidra are multe capete, începând cu parlamentarii europeni, 736 la număr. Peste tot în Europa, alegerile euro sunt alegeri secundare sau terţiare, exact ca în România. Asta înseamnă că în Parlamentul European ajung mulţi politicieni de mâna a doua, care n-au prins alte liste sau posturi. Toţi aceştia, justificaţi sau nu, au în jurul lor câte un mic monstruleţ birocratic, gen consilieri, asistente, etc. Apoi sunt comisariatele, directoratele şi restul instituţiilor europene. Fără a-i lua în calcul pe înalţii funcţionari, cu ştampilă şi drept de semnătură, mai există literalmente zeci de mii de traducători, de asistente personale, şoferi, consilieri, asistenţi de consilieri, referenţi. Pe lângă salariile deloc neglijabile, angajaţii europeni au de cele mai multe ori bani de cazare, transport asigurat cu avionul spre ţările de reşedinţă, diurne şi sporuri. N-o să auziți prea curând cuvântul "disponibilizare" în capitala Europei pentru că ”policy makers” europeni îl folosesc doar în deplasări.
Deşi mulţi, banii cheltuiţi direct de angajaţi nu sunt cea mai mare problemă. Mult mai grav este că toate aceste „costume” trebuie să-şi justifice cumva existenţa. Atunci apar nenumărate seminarii, conferinţe, ateliere, întâlniri, deplasări, adică alte miliarde de euro cheltuite. Discuţii despre discuţii, feedback-uri, studii, negocieri, declaraţii de presă, aşa sunt denumite oficial scopurile acestor proiecte fără finalitate practică imediată. Nu vreau să mai vorbesc despre utilitatea unor programe ieşite din astfel de brainstorming-uri prea bine finanţate. Pedichiura vacilor de lapte sau credite nerambursabile pentru fabricanţii de potcoave. Consumaţi de astfel de iniţiative lucrătorilor de la Bruxelles le lipseşte timpul sau sunt incapabili să se concentreze pe ceea ce este în acest moment obiectivul prioritar: salvarea economiei Europene.
Într-o lume ideală, aşa cum pare a fi Europa văzută din Bruxelles, aş vedea un rost pentru toate şi toţi aceştia. Nici nu vreau să cad în păcatul generalizării excesive, punând toţi lucrătorii şi demnitarii europeni în aceeaşi oală. Bineînţeles că UE are sens şi că are nevoie de un aparat administrativ. Însă când şandramaua scârţâie din toate încheieturile şi când semnele unui colaps sunt evidente, excesele de la Bruxelles trebuie să înceteze. Ar fi un semnal şi pentru restul cetăţenilor europeni, majoritatea forţaţi de regulile şi recomandările venite de la Bruxelles să trăiască mai prost. Solidaritatea era odată unul dintre principiile pe care s-a fundamentat iubita, dar inconștienta noastră Uniune.