A crede că ești singurul capabil să faci anumite lucruri conform voinței tale e practic condiția necesară pentru a putea deveni președinte al Statelor Unite. Dar nu de puține ori, din dorința de a-și exercita o asemenea influență asupra politicii externe, președinții exagerează importanța diplomației lor personale. Relațiile dintre lideri pot crea o anume încredere – sau o pot distruge – dar deseori președinții își supraestimează capacitatea de a-și manipula atât aliații, cât și adversarii, arată The New York Times. 

Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov și-au creat o relație atât de solidă încât, pe vremea summitului de la Reykiavik, majoritatea funcționarilor Administrației Reagan se temeau că el va fi de acord cu o eliminare a armelor nucleare care să nu poată fi verificată. Bill Clinton credea că diplomația sa personală ar putea facilita formarea statului palestinian și acceptul rușilor cu privire la extinderea NATO. George W. Bush se uita în ochii lui Vladimir Putin și își vedea în ei propriul suflet, iar Barack Obama credea că îl va putea convinge pe Putin că nu Rusia poate hotărî rezultatul războiului din Siria.

Dar atât în privința orgoliului, cât și în privința nebuniei, niciunul nu s-a comparat cu Donald Trump. Pentru cineva care se mândrește cu calitățile sale de negociator și care a afișat aroganța unei afirmații gen ‘numai eu pot rezolva asta’, acordul convenit de el cu talibanii este unul dintre cele mai rușinoase târguri încheiate vreodată. Iar cum la asta s-a adăugat acum greșeala președintelui Biden de a continua această politică și de a încropi punerea în aplicare, acordul a dus la consecințe tragice pentru americani și pentru aliații noștri din Kabul.

Lecția lui Donald Trump 

Felul în care Trump a gestionat situația din Afganistan este o lecție care explică de ce președinții ambelor partide trebuie ținuți mai bine în frâu de Congres și de opinia publică atunci când vine vorba de politica externă.

Trump nu a crezut niciodată că Afganistanul este o țară pentru care merită luptat: încă din anul 2011, el a militat pentru părăsirea acestei țări. Odată ajuns în funcție, admirația de-atunci față de ‘generalii mei’ a făcut ca Pentagonul să-l poată convinge totuși pe președinte să se abțină exact de la genul de ieșire pripită din Afganistan la care asistăm acum. Trump voia să renunțe la războiul din Afganistan, dar a înțeles cumva în sinea lui că un atac terorist sau comparația cu Saigonul a politicilor sale l-ar putea afecta politic.

De aici, dorința unui aranjament negociat. Problema acordului lui Trump cu talibanii nu s-a datorat reîntoarcerii administrației la diplomație. Aceasta era singura cale de bun simț în condițiile unor constrângeri de ordin politic. Problema consta în faptul că cel mai puternic stat din ordinea internațională se lasă păcălit de o organizație teroristă. Pentru că doream atât de mult să plecăm din Afganistan, am fost de acord cu niște termeni inacceptabili, după care am pretins că și talibanii i-ar respecta.

Este clar că Trump și susținătorii săi au considerat acordul drept un mare succes – până acum câteva zile, Comitetul Național Republican încă mai lăuda pe portalul său succesul lui Trump în privința unui “acord de pace de importanță istorică”. Într-adevăr, acordul Administrației Trump cu talibanii merită un oprobiu mult mai mare decât cel provocat de acordul nuclear cu Iranul, convenit de Administrația Obama.

Trump nu a fost singurul președinte american care s-a mândrit că numai el poate schimba întrucâtva comportamentul dușmanilor și adversarilor noștri. Încă de pe vremea când Theodore Roosevelt a pus capăt războiului ruso-japonez și a primit Premiul Nobel pentru Pace, majoritatea președinților americani s-au lăsat atrași de ‘cântecul  sirenei’ legat de diplomația personală.

America își știe interesele

În loc să fie convinși că alte țări vor fi fermecate sau sunt convinse că liderii americani le știu interesele mai bine decât ele, președinții ar trebui să revină la obiceiul de a-și convinge concetățenii americani de meritele acordurilor convenite de ei cu puterile străine. Congresul poate începe să-și reia rolul în diplomație și să ceară autorizări speciale pentru uzul forțelor militare, și nu să continue să accepte pretențiile potrivit cărora actualele autorizări ale Executivului pot fi extinse în mod nelimitat. Congresul trebuie să refuze ca niște fonduri autorizate anterior și destinatee altor scopuri să fie îndreptate în altă direcție (Trump a făcut asemenea deturnări ca să ridice zidul de la frontieră). Congresul trebuie să respingă schimbările de politică externă aprobate prin ordin executiv și nu prin decizia sa, și trebuie să forțeze Curtea Supremă să clarifice până unde pot ajunge atribuțiile președintelui în caz de război.

Acordurile cu puterile străine, indiferent dacă este vorba de un stat, de instituții internaționale sau de niște organizații precum cea a talibanilor, trebuie supuse Congresului spre votare. Cel mai bun mod de a preveni niște erori catastrofale de politică externă este acela de a cere celor 535 de reprezentanți ai poporului american să-și facă treaba, să fie informați și să sprijine, să respingă sau să rectifice programul președintelui. Congresul a încercat să încetinească sau să blocheze planurile lui Trump vizând retragerea forțelor SUA din Afganistan. Congresmenii care au sprijinit acordul cu talibanii trebuie să explice de ce au crezut că rezultatul va fi altul decât tragedia la care asistăm acum în Afganistan. Indiferența și lipsa de răspundere sunt adevărații dușmani ai unei politici externe eficiente. Președinții se eschivează prin acțiuni politice unilaterale sau pretinzând că acordurile internaționale nu sunt niște tratate oficiale. Congresul nu trebuie să permită unui președinte, indiferent de partid, să facă așa ceva.

Toate astea sunt niște probleme care nu țin de partizanat. Ele ilustrează tocmai separarea puterilor prevăzută de Constituție, o separare care face ca America să fie puternică și de neînvins. S-ar putea ca restrângerea unor atribuții prezidențiale să provoace pierderea anumitor oportunități de ordin politic și să facă anumite acorduri imposibil de realizat. Dar asta îi întărește pe președinte și pe americani în fața unor acorduri păguboase, permițându-se un mai mare control și un examen mai atent de ordin public. După cum o demonstrează plecarea din Afganistan, o evaluare mai atentă a acordului convenit de Trump cu talibanii sau a planurilor lui Biden pe tema retragerii ar fi fost de preferat în locul tragediei la care asistăm acum.