In 1983, camaruta de doi pe patru a lui Noica de la Paltinis era focarul unei miscari culturale care a insemnat tot ce poate fi mai contrar taiatului de frunze la caini din operele lui Ceausescu si ,,culturii,, oficiale. Acum, in Romania, cultura exista mai curand in sens larg, antropologic, de colectie de preocupari ale unei colectivitati de oameni la un moment dat, fara nici o grija fata de sensul spiritual al preocuparilor respective.
Povestea lui Noica si a discipolilor sai suna la fel de fermecator acum ca si pe vremuri, tocmai prin modul savant fragmentar si divagant in care o spune Liiceanu, la fel cum muzica e facuta din pauze. Mai exista, insa, urechi care sa o auda? Probabil ca da. Cultura inteleasa ca scop ultim, aspiratie spre mult mai mult decat esti si refugiu din calea mizeriilor vremii, e o idee care suna astazi a stire de senzatie. Pe undeva, Jurnalul seamana azi surprinzator de mult cu Numele trandafirului. Asta pentru ca am incetat sa fim actori ai dramei. Pana la urma, despre actualitatea fenomenului Noica nu se poate spune mult mai mult decat spune Liiceanu in prefata: nu stim, dupa atatea secole de istorie, cum patrunde spiritul in lume. Stim doar ca, in orice caz, spiritul se ocupa cu ceea ce se propaga prin istorie.