”Oamenii se nasc cu abilități diferite. Dacă sunt liberi, nu sunt egali. Și dacă sunt egali, nu sunt liberi". - Aleksandr Soljenițîn. Atunci când Germania intră în rândurile celor care susțin cheltuieli fără restricții, știm că piețele libere au murit.
În ultimele trei decenii, după sfârșitul Războiului Rece și, în special, cu admiterea Chinei în OMC în 2001, un moment esențial, lumea a devenit tot mai conectată și integrată prin tehnologie și globalizare.
Cu toate acestea, începând cu mandatul lui Trump – și cu o accelerare uluitoare, în doar câteva luni, datorită pandemiei Covid-19 – parcă lumea se destramă, este condusă de interesul de sine, neîncredere și un joc de tipul „noi împotriva lor”.
Impulsul „națiunea mea înainte de toate” reprezintă acum modul de operare nu doar în cercurile politice, ci și în planificările lanțului de aprovizionare ale companiilor, care au fost testate crunt în timpul acestei crize.
Această mare îndepărtare de lanțurile de aprovizionare care se extind pe plan mondial, la care se adaugă un impuls ce tinde către autarhie, va aduce intensificarea proceselor de relocalizare și programe de stimulare pentru producție pe plan intern.
Primele domenii vizate
vor fi cele ale produselor medicale, după lipsa stânjenitoare și disperată de pregătire aproape peste tot în ceea ce privește această pandemie fără îndoială inevitabilă.
Dar noua nevoie de a măsura responsabilitatea politică în ceea ce privește autonomia națională în industriile cruciale va însemna că energia, aprovizionarea cu produse alimentare și (nu în ultimul rând) tehnologia vor fi toate declarate indispensabile.
Costurile marginale potențiale mai mari pentru producerea la nivel local se vor dovedi mai puțin importante decât imperativul politic de a dovedi o autonomie robustă. Pe scurt, prețurile vor crește pentru aproape orice – și în termeni reali, nu doar prin inflația prețurilor.
Acest lucru va fi extrem de scump: pentru consumator, pentru guverne (prin necesitatea creșterii cheltuielilor fiscale) și pentru locuri de muncă (costurile marginale vor fi mai ridicate decât productivitatea marginală).
Dar ceea ce s-ar putea dovedi mult mai rău decât implicațiile deglobalizării este realitatea nefericită că Covid-19 a accelerat moartea piețelor libere ca motor al economiilor. Măsura de a salva totul este de înțeles, dar adâncește riscul ca creșterea reală a PIB-ului să continue în tendința de scădere din cauza zombificării economiei.
Chiar și o țară cunoscută ca fiind austeră, cum e Germania, a trecut cu totul la keynesianism într-o încercare disperată de a înlocui colapsul cererii și lipsa de productivitate.
Cheltuielile guvernamentale ale Germaniei
eclipsează acum pe cele ale oricărui alt membru al UE – aproximativ 38% din PIB, inclusiv noi cheltuieli, garanții de împrumut, scutiri fiscale la ofertă și multe altele. Atunci când Germania intră în rândurile celor care susțin cheltuieli fără restricții, știm că piețele libere au murit.
Atunci când statele cheltuiesc bani, pare un sprijin pentru economie, iar acest lucru oferă cu adevărat un impuls temporar. Dar acesta riscă să se întâmple în detrimentul productivității scăzute, al zombificării și al reducerii capitalului privat – toate conducând la perspective reduse ale PIB-ului real.
Piețele trebuie să se auto-corecteze în încercarea de a elimina comportamentele și actorii neproductivi din economie.
Încă o dată, merită să folosim marea și mult prea utilizata – dar foarte potrivita – metaforă care privește piețele financiare și economia ca fiind o pădure. Sunt necesare mai multe incendii de pădure mici pentru a menține ecosistemul sănătos și pentru a preveni acumularea de combustibil care generează condițiile favorabile pentru o furtună devastatoare.
Criza Covid-19
a fost imediat devastatoare tocmai pentru că economiile noastre saturate de datorii sunt atât de dependente una de alta și de fragile. În termeni mai tradiționali „austrieci”, funcția critică pentru piețe (și creștere), așa cum este definită de Joseph Schumpeter, este conceptul de „distrugere creativă”, care este „produsul neîncetat și mecanismul de inovare a procesului prin care noile unități de producție le înlocuiesc pe cele depășite”.
Odată cu politica ratei dobânzii zero, cea a ratei dobânzii negative și pachete de salvare pentru toată lumea, acest lucru a fost eliminat pentru totdeauna. Nu mai există „incendii de pădure” care să lase un teren nou fertil pentru ca noii actori să demareze economia și, prin urmare, un viitor al productivității tot mai scăzute și al creșterii reale a PIB-ului pe fondul unui grad de îndatorare masiv.
Impactul asupra piețelor (și ocupării forței de muncă) va fi extrem de negativ atunci când stimulentele se vor termina. Prin împrumuturi directe și indirecte, pachete de salvare și subvenții, cheltuielile guvernamentale din multe țări vor reprezenta peste 50% din PIB. Interesele guvernamentale vor avea o voce puternică în camerele de consiliu, iar noile reglementări guvernamentale sunt pe cale de a „salva economia și locurile de muncă” cu banii contribuabililor.
Marea ironie este că,
deși Covid-19 și cine știe ce alte virusuri viitoare pot avea un impact uman și economic enorm, riscul și mai mare este reacția noastră la criză. În cel mai bun caz, suspendăm economiile de piață, în cel mai rău caz le înlocuim cu capitalismul de stat.
Acest model nu poate câștiga niciodată, întrucât piețele deschise sunt necesare pentru a favoriza cel mai bine descoperirea prețurilor, alocarea bunurilor, inovația și chiar democrația.
Combinația dintre localizare, „națiunea mea înainte de toate” și capitalismul de stat aduce obstacole masive pentru creștere, ocuparea forței de muncă, structura socială și piețe.
Aceste abordări pentru combaterea crizei Covid-19 sunt o cale cu un singur sens într-o narațiune îngustă, provincială și nostalgică, care afirmă că statele pot continua pe cont propriu. Dar combaterea atât a riscurilor pandemice, cât și a celor viitoare similare, are nevoie de o abordare mai degrabă globală, nu de una locală.