Elementul comun al tuturor crizelor financiare este lăcomia scăpată de sub control. La scurt timp după finalizarea planului de subvenţionare a sectorului financiar, orice formă va fi având acesta, politicienii Washingtonului îşi vor îndrepta privirile către găsirea celor vinovaţi. Vor promite că nu vor mai lăsa astfel de nenorociri să se abată asupra naţiunii. În ciuda uşurării de pe Wall Street şi nu numai, nu trebuie însă să avem iluzii că promisiunile au cum să dev
Elementul comun al tuturor crizelor financiare este lăcomia scăpată de sub control.
La scurt timp după finalizarea planului de subvenţionare a sectorului financiar, orice formă va fi având acesta, politicienii Washingtonului îşi vor îndrepta privirile către găsirea celor vinovaţi. Vor promite că nu vor mai lăsa astfel de nenorociri să se abată asupra naţiunii. În ciuda uşurării de pe Wall Street şi nu numai, nu trebuie însă să avem iluzii că promisiunile au cum să devină realitate.
Aidoma generalilor despre care se spune că intră în război cu strategiile care avuseseră succes în conflictul anterior, politicienii – americani şi nu numai – pretind că vor preveni următoarea criză cu măsuri care, de fapt, sunt concepute pentru a combate criza care abia se încheie.
Acelaşi ton sforăitor la care ne putem aştepta în următoarele săptămåni a predominat dezbaterile politice de după scandalurile de la Enron, WorldCom şi multe alte companii acum vreo şapte ani. Atunci, Congresul american a zămislit, în mare grabă şi cu mare tam-tam, Legea Sarbanes-Oxley, menită să împiedice viitorul scandal. Cu alţi cåţiva ani înainte, acelaşi guvern federal a sărit în ajutorul unor mici „case de economii“ din SUA (aşa numitele asociaţii Savings & Loan, sau S&L), scăpåndu-le de portofolii de investiţii pe care respectivele instituţii nu ar fi trebuit să le facă de la bun început, împrumutånd mai mulţi bani decåt ar fi trebuit.
Deşi detaliile sunt mai complexe şi încă neştiute în întregime, la rădăcina actualei crize nu se află nici fraude în situaţia financiară a companiilor (ca în cazul Enron) şi nici devierea de la misiunea principală a unor mici bănci (criza S&L). Planul de „desţelenire“ a actualei crize seamănă cu cel utilizat în criza S&L – achiziţia unor active devenite „toxice“ de la instituţii financiare. Activele în cauză vor fi însă achiziţionate, în multe cazuri, de la instituţii care ar fi trebuit să deţină, cel puţin teoretic, expertiza necesară pentru a evita situaţia în care au ajuns acum. Spre deosebire de micile „case de economii“, bănci ca Lehman Brothers sau Merrill Lynch dispuneau de resurse fără egal pentru a evalua şi gestiona riscuri financiare.
Bineînţeles, elementul comun al tuturor crizelor financiare este lăcomia scăpată de sub control. Forma care o ia acest fenomen este însă, de fiecare dată, alta. În disperarea de a-şi asigura alegătorii că sunt pe fază, politicienii ignoră acest mic detaliu. Ca să ne dăm seama de cåt de departe a fost lumea politică de a depista sursele actualei crize, cu numai 12-18 luni în urmă, principalele discuţii politice despre reglementarea unor instituţii financiare vizau „hedge-fund“-urile, acele fonduri de investiţii care au de la clienţi binecuvåntarea să facă aproape orice le trece prin cap cu capitalul încredinţat în gestiune. Mulţi oficiali, mai ales europeni, tremurau de grija aşa-zisului risc de destabilizare a sistemului bancar mondial pe care îl prezintă aceste fonduri. Merită menţionat faptul că sursa acestor temeri era impactul colapsului de acum zece ani al fondului Long-Term Capital Management – cu alte cuvinte, tot o fantomă a trecutului.
În tot acest context, merită să întrebăm de ce mai promit politicienii că ne vor păzi de rele pe care oricum nu prea reuşesc să le prognozeze. Răspunsul este simplu: alternativa la această reacţie necesită curajul de a spune publicului că crizele sunt inevitabile şi că lăcomia nu poate fi eliminată în totalitate.