Tânărul cineast şi toboşar Damien Chazelle (32 de ani) este dedicat captării muzicii pe peliculă, iar La La Land este al treilea său film închinat jazzului. Elogiile aduse instrumentelor atât de dragi acestui gen muzical popular au plecat de la trompetă, au continuat cu percuţia şi au culminat cu o odă impresionantă adusă pianului.
Hollywood-ul revine periodic la genul care l-a consacrat drept părintele filmului muzical. Primul film sonor, The Jazz Singer din 1927, a marcat nu doar moartea filmului mut, ci şi începutul anilor de aur ai musicalului, perioadă căreia Damien Chazelle îi dedică ultimul lungmetraj.
După debutul său cu Guy and Madeline on a Park Bench (2009), care spune povestea de dragoste dintre un tropetist de jazz şi o tânără introvertită în căutarea unui loc de muncă, Chazelle a marcat primele puncte la critici prin turul de forţă reprezentat de Whiplash (2014). Parcursul imprevizibil spre perfecţiunea muzicală din acest ultim film i-a adus trei premii Oscar. Al treilea său lungmetraj reia naraţiunea muzicianului de jazz din proiectul său de disertaţie şi continuă ascensiunea. Scenariul şi regia lui Chazelle, muzica prietenului şi colegului său de clasă Justin Hurwitz şi montajul lui Tom Cross, echipa din spatele Whiplash, lovesc din nou, dar de această dată în toată splendoarea CinemaScope. Apelul la formatul larg inventat şi devenit popular în anii `50, CinemaScope, este un alt tribut adus perioadei de glorie a cinematografiei americane. Această tehnică de filmare scufundă privitorul în spaţiul narativ şi îl face părtaş la acţiunea reliefată de pe ecran. În plus, culorile tari dedicate primitivilor marilor oraşe, cum descria dezaprobator teoreticianul de film Rudolf Arnheim producţiile anilor `30 – devenite astăzi clasice, primesc în La La Land rolul de a spori calitatea nostalgică a poveştii. Camera lui Linus Sandgren dansează în jurul actorilor şi îi îmbrăţişează tandru.
Perdele de fum
Chazelle împarte filmul în patru acte, echivalentul a patru anotimpuri, pe parcursul cărora cei doi protagonişti se întâlesc întâmplător, dar providenţial, cu ajutorul muzicii, se îndrăgostesc, renunţă pe rând la visurile care i-au ţinut împreună, pentru ca, în final, să şi le împlinească separat. Mia (Emma Stone) este o „barista“ cu aspiraţii de actriţă, care locuieşte alături de prietenele sale cu năzuinţe similare într-o casă ai cărei pereţi sunt tapetaţi cu postere de filme clasice. În camera ei, un perete întreg este ocupat de un afiş cu Ingrid Bergman în Casablanca (1942). După încă o audiţie ratată, Mia trece prin faţa unui restaurant şi este admirată dintr-o pictură murală de marile staruri hollywoodiene cufundate în scaunele unui cinematograf, cu Charlie Chaplin, Marilyn Monroe şi James Dean ocupând primele locuri din sală. Este atrasă înăuntru de o melodie plină de speranţă şi melancolică, în acelaşi timp. Piesa de pian, compusă special pentru film de Hurwitz, cadenţează în gama majoră şi gama minoră, asemenea parcursului narativ al personajelor principale. Ea devine laitmotivul acestei poveşti şi rămâne lipită în mintea spectatorilor mult după ieşirea din sala de cinema.
Sebastian (Ryan Gosling) este autorul acestei bucăţi de jazz solo, care l-a dus la concediere în repetate rânduri. Pianist aspirant de jazz, Sebastian nu vrea să accepte verdictul dat de angajatorii săi, cum că jazzul aparţine trecutului şi este un gen fără priză la public. El vrea să îşi deschidă propriul club în care să poată interpreta fără oprelişti muzica preferată, însă se umileşte cântand la petreceri private pentru a economisii banii necesari. Un prieten din trecut, Keith (muzicianul John Legend) îi aminteşte că Thelonious Monk, unul dintre cei mai prolifici pianişti de jazz, s-a impus pentru că a revoluţionat genul muzical, lucru pe care ar trebui să îl facă şi el. Sebastian este atras într-o trupă care devine celebră peste noapte datorită combinaţiei de jazz, muzică electronică şi pop, pentru a realiza încă o dată că nu este ceea ce caută.
Los Angeles, un oraş care venerează totul şi nu pune preţ pe nimic – cum îl descrie Sebastian într-una din întâlnirile sale cu Mia, este un personaj în sine. Oraşul stelelor, titlul melodiei care îi uneşte pe cei doi, este cel care dă viaţă dorinţelor arzătoare sub amurguri liliachii. Felinarele sale celebre, în jurul cărora plutesc dansatorii, fac cinste lui Gene Kelly şi Singin' in the Rain (1952), una dintre multiplele surse de inspiraţie ale lui Chazelle. După recordul de şapte nominalizări şi şapte premii la Globurile de Aur, La La Land se pregăteşte de Oscar. Este foarte posibil să repete figura din 2012 a The Artist, un alt film tributar artei cinematografice din perioada sa mută.