Este rezultatul pe care o majoritate dintre americani, dar şi de cetăţeni şi lideri din lumea întreagă, îl sperau, dar nu îndrăzneau să-l creadă. Alegerile istorice din 3 noiembrie 2020 l-au trimis înapoi pe Donald Trump în turnul său new-yorkez şi au trimis la Casa Albă un om de la care se aşteaptă - ca o primă schimbare fundamentală - să se comporte înainte de orice ca o persoană decentă şi, pentru a spune tot, normală, scrie Philippe Paque, într-un editorial pentru La Libre Belgique.
Să nu se supere admiratorii săi – şi putem regreta că sunt încă mulţi, inclusiv la noi -, Donald Trump a fost, fără umbră de îndoială, cel mai prost preşedinte din istoria americană. Este judecata pe care o formulează nu numai democraţii şi presa aşa-zis de stânga, dar şi mulţi republicani, inclusiv mari personalităţi ale partidului şi înalţi oficiali ai administraţiilor precedente, mai dezolaţi unii decât alţii să constate la ce nivel a căzut preşedinţia Statelor Unite de-a lungul celor patru ani care au trecut.
Această aprciere nu are nimic ideologic. Ea se bazează pe simpla observare a faptelor. Donald Trump s-a dovedit incredibil de ignorant şi incompetent. El a dat dovadă însă de un orgoliu şi un narcisism halucinante. Nu a încetat să mintă, despre tot şi despre nimic, umflându-şi în mod ridicol bilanţul şi exagerându-şi energia la muncă (deşi şi-a petrecut jumătate din mandat pe terenurile de golf). A vorbit tot timpul grosolan, chiar vulgar, nu numai cu referire la adversarii săi politici, dar şi la prieteni sau aliaţi, pe care i-a tratat adesea cavalereşte înainte de a-i da afară într-o cadenţă frenetică.
Se va ţine minte mai ales o stupefiantă lipsă de empatie. Pentru victimele uraganului Maria în Porto Rico sau cele ale bravurilor poliţieneşti la Minneapolis sau Kenosha, Donald Trump nu a manifestat decât indiferenţă sau dispreţ. Totuşi, în epidemia de Covid-19 a dat măsura deplină a acestei trăsături de caracter. Nu numai că preşedintele nu a încetat să subestimeze gravitatea situaţiei (o „farsă democrată”, a spus el despre o criză care a făcut peste 230.000 de morţi în Statele Unite), dar, după ce a fost el însuşi infectat, şi-a încurajat compatrioţii să nu se lase impresionaţi şi să nu se protejeze.
Preşedinţia lui Donald Trump va fi fost dominată de la un capăt la altul de o obsesie: Barack Obama şi excepţionala sa popularitate. Neputând să-l egaleze sau să-l depăşească pe predecesorul lui, preşedintele s-a străduit să demoleze tot ce a făcut acesta, de la sănătate la mediu. Pentru a rivaliza cu el în politica externă, nu a putut decât să rupă mai multe acorduri şi tratate, înainte de a se arunca în braţele prim-ministrului israelian ca să distrugă rolul de arbitru pe care America îl putea juca în conflictul israelo-arab.
Rezultatul foarte neaşteptat al primarelor democrate a făcut ca fostul braţ drept al lui Barack Obama să ajungă astăzi în biroul oval. În politică de o jumătate de secol, Joe Biden nu este a priori simbolul cel mai evident al reînnoirii, cum nu este nici întruchiparea ideală, la 77 de ani, a visului american. Dar are omenia şi umilinţa, experienţa şi realismul care i-au lipsit atât de drastic lui Donald Trump. El va trebui să refacă ce a fost distrus, apoi să relanseze, să creeze, să inoveze. Va trebui mai ales să liniştească, să unească, să reconcilieze. El ştie că va avea împotriva lui, în această acţiune, un climat politic toxic în care cele două mari partide nu mai reuşesc, de multă vreme, să acţioneze împreună pentru binele comun. Cel puţin, Joe Biden aparţine acestei generaţii care reuşeşte încă să depăşească divizările partizane. Este poate cel mai bun atu al său, conform lalibre.be.