Niciun restaurant din Bucureşti nu ar reuşi să primească vreo stea în celebrul ghid Michelin, dacă unul dintre reprezentanţii acestuia ar descinde vreodată în România. În schimb, există localuri care concurează la preţuri orice restaurant de lux din Occident „Principala problemă a localurilor de la noi este inconsecvenţa“, spune Peter Imre, director în cadrul companiei Philip Morris şi, totodată, un celebru critic al gastronomiei autohtone. „Tocmai de
Niciun restaurant din Bucureşti nu ar reuşi să primească vreo stea în celebrul ghid Michelin, dacă unul dintre reprezentanţii acestuia ar descinde vreodată în România. În schimb, există localuri care concurează la preţuri orice restaurant de lux din Occident
„Principala problemă a localurilor de la noi este inconsecvenţa“, spune Peter Imre, director în cadrul companiei Philip Morris şi, totodată, un celebru critic al gastronomiei autohtone. „Tocmai de aceea, recenzorii de la Michelin intră în restaurant azi, intră peste o săptămână, peste cinci luni, şi abia peste doi ani decid dacă respectivul local merită să intre în ghid. Noi ne măsurăm în ţarcul nostru“. La rândul său, Tiberiu Fueriu, redactorul-şef al Food&Bar Magazine, crede că „prima stea Michelin este încă foarte departe de România, indiferent de intenţiile exprimate de unii operatori“ şi că, „de multe ori, calitatea acestor restaurante nu reflectă nivelul preţurilor practicate, aşa cum se întâmplă în străinătate“.
Făcând referire la raportul preţ-calitate oferit de restaurantele bucureştene, Imre apreciază că cele mai „supraapreciate“ localuri de acest tip sunt „în primul rând, Heritage, unde chef-ul este mult peste media celor de la noi, dar serviciile dezamăgesc“, Balthazar şi Casa di David, acesta din urmă „deşi având preţuri prohibitive şi disproporţionate, a decis să-şi cearnă, astfel, clientela, iar calitatea mâncării şi a serviciilor este excepţională“. În acelaşi timp, el enumeră şi câteva restaurante ale căror tarife pot speria clientul de rând, dar sunt justificate de calitate: Casa Vernescu, Casa Capşa, Doina şi Poem. Generalizând, Tiberiu Fueriu spune că, „atâta vreme cât restaurantele de lux (chiar şi cele autointitulate astfel) au clienţi dispuşi să cheltuie o anumită sumă, preţul este corect“, iar puzderia de clienţi se justifică prin snobism. „Mulţi clienţi nu ştiu ce gustă, ştiu doar că se pot lăuda că şi-au comandat cel mai scump preparat din meniu“.
Atmosfera boemă se plăteşte
Cristina Petrescu, redactor în cadrul revistei online Metropotam, afirmă că sunt patru coordonate în funcţie de care un restaurant îşi fixează preţurile. În primul rând, este vorba, evident, de mâncare şi servicii, care, însă, „de cele mai multe ori, nu justifică tarifele“. Apoi, în ceea ce priveşte ambientul, „dacă au pus mâna pe un conac sau o casă boierească şi i-au dat un «spoi» de retro sau de „domnie“, urcă preţul“. De asemenea, crede ea, restaurantele din incinta hotelurilor de cinci stele îşi fixează preţurile în funcţie de clienţii cazaţi în hotel şi, automat, acestea depăşesc posibilităţile financiare ale clienţilor obişnuiţi. Nu în ultimul rând, specificul localului va avea întotdeauna o contribuţie semnificativă la stabilirea tarifelor din meniu. „Exoticele, mai puţin cele chinezeşti, care sunt pe toate drumurile, sunt toate scumpe – cele thailandeze şi japoneze – urmate de cele arăbeşti, apoi de sud-americane“. În opinia ei, restaurantele care nu-şi deschid uşile decât persoanelor cu dare de mână sunt Heritage, Benihana, Avalon, Mju şi Asami.
TOP
Heritage
Balthazar
Asami
Benihana
Mandragora
