În 1930, în țările dezvoltate, statul colecta și cheltuia cam 10% din PIB. Astăzi, 80 de ani mai târziu, cifra a ajuns aproape de 50%. La noi e pe la 33% și ne plângem constant că nu colectăm destul. Lumea s-a schimbat, de câteva ori.
S-au întâmplat războaie, reci și calde, catastrofe, prăbușiri financiare și bule de toate felurile. S-au umflat și dezumflat tot felul de gogorițe. Doar statul a crescut. A crescut continuu. Nu a contat cine a fost la putere sau ce doctrină a apărat. Stânga a creat statul social, care a distrus spiritul de autonomie și de responsabilitate personală în toate statele unde a fost aplicat.
Dreapta a cerut bani pentru apărare, pentru controlul imigrației, pentru infrastructură sau pentru stimularea economiei. Și cum realocările sociale nu au mai putut fi retrase fără costuri politice imense, de felul celor pe care le plătește Boc acum, toate lucrurile astea au venit mereu pe deasupra. Și statul s-a tot umflat. Nu a contat nici dacă vremurile au fost bune sau rele. În vremuri bune, am cheltuit pentru că am avut ce. În cele rele, ne-am împrumutat pentru că e prea greu să strângem cureaua și, oricum, e nevoie de stimulare economică.
Doctrina lui Keynes, discutabilă cum e ea, nu a fost niciodată aplicată, de fapt. Statul nu a acționat niciodată anticiclic, nu a strâns bani pe vreme bună ca să aibă pe vreme rea. A cheltuit mereu. Tăriceanu a lăsat în urmă un deficit aproape la fel de mare ca și criza. Am două idei și o concluzie. Prima: orice mecanism prin care statul ia de la toată lumea și dă la toată lumea e absurd. E ca și cum cineva ți-ar lua 100 de lei din buzunar, s-ar plăti pe sine cu 30 pentru că face această slujbă, apoi ți-ar da 70 înapoi sub formă de, să zicem, medicamente. Dar nu oricare, nu ce vrei tu. Cu listă și cu cozi. Nu e absurd? A doua: statul nu poate, niciodată, niciunde, fi altcumva decât ineficient și slab. Nu vă uitați la statul german. E mult mai prost decât orice firmă germană. E mai bun decât statul român, dar asta e doar o evaluare relativă. Statul nu poate fi decât cel mai prost actor. Pentru că modelul lui de supervizare și conducere e absurd.
Imaginați-vă un director de școală. Răspunde în fața unui inspector, care răspunde în fața unui ministru, care răspunde în fața unui prim-ministru, care provine dintr-o majoritate parlamentară aleasă prin vot o dată la patru ani printr-un mecanism în care nimeni nu înțelege pentru cine votează. Noi, votanții, suntem acționarii sistemului și beneficiarii lui. Chiar credeți că directorului de școală îi pasă de noi? Și chiar credeți că un atare sistem va fi vreodată performant?
Dacă da, credeți și în Zâna Măseluță? Și concluzia: singura șansă de a face statul performant e să-l facem mai mic. Să-l retragem din orice se poate retrage. Din sănătate, din educație, din pensii, din asigurări, din economie în general. Sigur, asta trebuie făcut inteligent, dar există o mulțime de feluri inteligente de a face asta. De ce nu se face? Pentru că, firește, statul nu are niciun motiv să se desființeze pe sine. Dar noi avem. Hai să alegem numai partide care ne propun un stat mai mic. Criza actuală a scos la iveală, printre altele, felul dramatic și păgubos în care statul a crescut, ca un cancer, pe spatele nostru. E vremea să-l extirpăm.
ADRIAN STANCIU, managing partner, Human Synergistics