Teza pe care o susțin este că între conștiința și coeziunea grupului și sărbătorile acestuia există o relație directă: sărbătorile există (și se manifestă mai mult sau mai puțin) exact în măsura în care grupul (comunitatea, poporul, națiunea) își conștientizează valorile și nevoia de a trăi și a se bucura împreună. Pare simplu, logic și la mintea cocoșului, dar diavolul se ascunde în detalii…

Înainte de orice, vreau să subliniez că fenomenul diluării, chiar dezagregării, sărbătorilor se petrece peste tot în lume, nu este caracteristic românilor și României. Dar, pentru că românii nu au avut niciodată în istorie un „sâmbure tare” al identității (aici este altă discuție!), fenomenele de disoluție a elementelor identitare sunt, din păcate, mult mai accentuate la noi decât la alte națiuni.

În primul rând, orice sărbătoare instituționalizată este, la origine, o comemorare (co-memorare – a ne aminti împreună). Desigur, în discursul public, termenul „comemorare” se folosește exclusiv în situațiile în care este vorba despre o moarte sau o pierdere, dar am făcut precizarea pentru a mă face înțeles în raționamentul ce urmează. Vedem că, inclusiv aniversările sau onomasticile fac trimitere la un moment inițial, din „trecutul memorabil”, despre care povestesc/amintesc cei ce se reunesc cu acest prilej. 

Sărbătoarea, de orice natură ar fi, trebuie să-i unească pe membrii comunității în jurul evenimentului/amintirii/ideii care a generat respectiva sărbătoare. 

Prin urmare, dacă ne amintim, trebuie să retrăim și, atunci, trebuie să avem ritualuri. Adică acele succesiuni formalizate de acțiuni și gesturi care dau individualitate unei anumite sărbători și o deosebesc de alte sărbători. Se vede asta în ceea ce fac românii de 1 Decembrie? Eu spun că nu!

Care sunt ritualurile care se îndeplinesc de 1 Decembrie?

  1. Arborarea drapelului național: la ferestre, la porți, pe autoturisme. E ok, fără îndoială, dar puțini dintre noi o fac și pare mai degrabă un mimetism. Mai firesc mi se pare obiceiul de a marca Ziua națională, prin tricolor, în postările pe rețelele sociale. Și aici există, însă, o constrângere. Așa cum Facebook, de exemplu, îți amintește de zilele de naștere ale prietenilor, tot așa îți amintește, direct sau indirect, de Ziua Națională. Reflexul de a posta un tricolor sau o imagine patriotică „frumoasă” este stimulat tehnologic și e greu de spus dacă mai este spontan și pe deplin asumat.
  2. Spațiul public comun. Orice sărbătoare presupune un spațiu comun în care se manifestă toți cei care participă la ea. Nu poți sărbători individual, acasă, ceva care presupune comuniune cu ceilalți. Ieșirea în spațiul public presupune un set de activități comune la care participarea să se facă spontan și entuziast. În cazul zilei de 1 Decembrie, spațiul public comun se reduce, așa cum vom arăta mai jos, la parada militară și fasolea la cazan. 
  3. Parada militară. Parada militară a fost elementul central al Zilei Naționale a Regatului României din 1881. Era, atunci, expresia victoriei asupra Imperiului otoman, expresia dobândirii Independenței, expresia recunoașterii Casei Regale la nivel european. În acea vreme, Armata era simbolul suprem al suveranității Țării.

În 1918, Unirea „cea Mare” s-a făcut în jurul Regatului și, implicit, s-a păstrat Ziua Națională și ritualul aferent, deși motorul formării României „Mari” fusese mai mult voința populară (și eforturile diplomatice) și mai puțin victoria militară.

În 1948, Ziua Națională s-a mutat la 23 August, o dată, altminteri, importantă și care a fost, din păcate, minimalizată în anii din urmă. Dar, pentru că 23 August a fost cu împușcături, a preluat, ca ritual, și parada militară.

Același lucru s-a petrecut și în 1990, cînd 1 Decembrie a fost sărbătorită, prima dată, ca Zi Națională. 

În aceste etape, din păcate, s-a pierdut tocmai spiritul inițial al paradei militare. În Vechiul Regat, sărbătoarea națională era pe 10 Mai, zi care simboliza atât victoria militară în Războiul de Independență cât și proclamarea Regatului, eveniment în care Regele avea intrinsec atributul militar (toți membrii bărbați ai caselor regale europene sunt, de profesie, militari).

Atât 23 August, dar mai ales 1 Decembrie sunt sărbători interpretate ca preponderent civile, în care factorul determinant al evenimentelor respective a fost o hotărâre politică, respectiv o mișcare civică. Nu spun ca la 1 Decembrie nu ar trebui să existe o paradă militară, ci că aceasta ar trebui să aibă dimensiuni reduse, iar accentul să fie pus pe acțiuni populare de tipul „Horei Unirii”. 

Ceea ce am văzut în anii din urmă și mai ales în acest an a fost o paradă militară, în București, la care participarea populară a fost aproape zero. Accentul a fost pus, grotesc, pe tehnica militară și pe defilarea tuturor instituțiilor de forță. (Ce rost a avut, de exemplu, defilarea unei unități a Administrației Naționale a Penitenciarelor?!) Faptul că au defilat și unități militare ale altor state nu a făcut decât să crească sentimentul de înstrăinare al românilor. 

Deși 1 Decembrie are la bază ideea de unire și de unitate, încă din 1990 această sărbătoare a fost un prilej de dispută și dezbinare politică. De obicei, Puterea monopoliza manifestările din București, iar Opoziția se refugia la Alba Iulia. Timp de 30 de ani, ceea ce a reținut mass-media de la sărbătorile de 1 Decembrie a fost această joacă infantilă de-a „cine sărbătorește mai legitim” sărbătoarea națională. 

În acest an, în care, practic, nu există Opoziție, nu au existat dispute politice. Impresia a fost, însă, de superficialitate și de expediere „pe repede înainte”. Președintele Iohannis a asistat la defilarea de la București și a patronat după amiază o recepție anostă la Cotroceni. Premierul Nicolae Ciucă a fugit după parada de la București la Alba Iulia, unde a avut loc un Te Deum și un foc de artificii și cam atât. 

  1. Fasolea la cazan. Chiar dacă împărțirea de porții de fasole cetățenilor contrazice solemnitatea, totuși acest element este cel care aduce identitate și umanitate sărbătorii. Antropologic vorbind, orice sărbătoare se încheie printr-o masă comună, iar specificul bucatelor gătite îi conferă identitate. O țară în care oamenii se bucură împreună, într-o după amiază de iarnă, de o porție de fasole și o cană cu vin fiert sau un păhărel de țuică, este o țară care trăiește o bucurie solidară și unificatoare. Din păcate tocmai acest aspect, al bucuriei populare, lipsește sau este foarte puțin prezent în România, de 1 Decembrie. 

 

Mai este un aspect care trebuie subliniat. Autoritățile din România se comportă ca și cum demnitățile pe care le dețin sunt private. La nivelul mesajului implicit, autoritățile nu transmit deloc ideea că ele au grijă, că le pasă, că doresc educarea și binele cetățenilor. Mai cu seamă lipsește ideea sacrificiului guvernanților pentru popor.

Ceea ce fac autoritățile este să „cumpere” populația prin zile libere și „punți” cu sfărșitul de săptămână, astfel încât oamenii să fie tentați să plece în mini-vacanțe cu familia. Dar aceste fericiri individuale sau familiale nu contribuie la conștiința sau solidaritatea naționale. Guvernanții au astfel „conștiința” împăcată și sunt siguri că poporul nu se revoltă. Poporul, de cealaltă parte, primește aceste „cadouri” fără recunoștință și fără implicare.

În acest context nu este deloc de mirare că sărbătorirea cea mai autentică a Zilei Naționale a avut loc în comunitățile de români din străinătate.