Lecția finlandeză și echilibrul de putere în Oceanul Arctic
Rusia, indiferent de forma de guvernare și de dimensiunea teritoriului, nu și-a definit cu claritate propriile frontiere, menținând la marginile imperiului zone de influență în care putea acționa nestingherită, scrie George Miloșan, potrivit evz.ro. Stalin a creat un ,,cordon de siguranță’’ format din state transformate în ,,socialiste’’ după modelul propriu, iar Brejnev – pe locul al doilea ca durată la Kremlin, în vremurile (oficial)comuniste – a acordat o dubioasă ,,suveranitate limitată’’ acestui cordon.
Iosif Vissarionovici învățase bine lecția păcii de la Brest-Litovsk – impusă lui Lenin de către germani, în martie 1918, adică de cei care l-au condus la Sankt Petersburg să destabilizeze regimul țarist și să scoată Imperiul din război. Rusia pierdea teritorii nu doar în favoarea Germaniei ci și în folosul aliaților acesteia, Austro-Ungaria și Turcia. Dacă Tripla Alianță ar fi câștigat Marele Război, Crimeea ar fiaparținut Austriei iar sudul Caucazului, Turciei. A fost umilința supremă a Rusiei în secolul trecut. URSS-ul lui Stalin trebuia să fie ce era Rusia în 1914 și chiar mai mult decât atât. Si a fost, mult mai mult.
Putin încearcă să refacă ,,cordonul’’ distrugând și ocupând o parte din Ucraina, actorul strategic care îl ține la distanță de Europa reală. Privind altfel lucrurile, Kievul apără Europa chiar de ea însăși, dacă ținem seama de țesătura relațiilor Occidentului cu Moscova, până în februarie 2022. Dar Kievul nu poate apăra Nordul, Oceanul Arctic, spațiul în care Moscova își întinde stăpânirea în umbra agresiunii din Ucraina. Asupra acestei chestiuni mă voi opri în rândurile de mai jos.
O scurtă incursiune în istorie, la nord și la sud
La începutul secolului al XVII-lea, prin tratatul de la Stolbova, Rusia pierdea în favoarea Suediei un mare teritoriu din nord-vest și accesul la Marea Baltică. Dinastia Romanovilor tocmai se instalase la Kremlin. Izolarea Rusiei a durat un secol, până în timpul lui Petru cel Mare care a învins Suedia în bătăliile Marelui Război din Nord. După victoria de la Poltava, din 1709, Suedia a încetat să mai fie o putere regională, Rusia luându-i locul în nordul Europei. Urmașii lui Petru I s-au îndreptat spre sud, spre Marea Neagră, cu gândul să ajungă la Mediterana ocupând teritorii ale Imperiului Otoman, ,,bolnavul Europei’’.
În paranteză fie spus, Războiul Crimeii nu a fost doar o acțiune de protecție a Turciei imperiale, ci și o încercare de a-i împinge pe ruși spre Asia, reducându-li-se accesul la Marea Neagră. Peninsula Crimeea era cheia problemei și continuă să fie până în zilele noastre.
În 2014, Putin a înțeles că flota sa strategică din Marea Neagră – și implicit, proiecția de putere a Moscovei spre sudul Europei – sunt în pericol. Războiul din Ucraina nu are prea mult de-a face cu presupușii ,,naziști’’ de la Kiev, ci privește în principal controlul Mării Negre. Privind spre sud, Finlanda a intuit cum ar putea bate vântul dinspre Moscova către Helsinki.
Putin a înțeles importanța Arcticii înaintea aliaților
Chiriașul de la Kremlin privește cu preocupare consolidarea militară a regiunii din jurul Golfului Botnic cu implicații directe asupra accesului Rusiei la Marea Baltică și Oceanul Arctic. După 200 de ani, prin aderarea Suediei și Finlandei la NATO, se modifică substanțial eșichierul geopolitic din nordul Europei afectând în mod fundamental securitatea Rusiei cum nu a mai fost vreodată de la țarul Petru încoace.
Dar două treimi din Oceanul Arctic sunt în aria de expansiune a Moscovei și în subsidiar, deocamdată, a Chinei, acceptată à contrecoeur de Kremlin în contextul ,,parteneriatului fără limite’’ cu Beijingul. Despre China și Oceanul Înghețat vom vorbi cu alt prilej. Revenind la subiect, trebuie să adaug faptul că Putin a privit spre nord mai departe și mai devreme decât Occidentul. În acest moment, avansul de timp al rușilor în regiune este de 10 ani în fața aliaților din NATO.
Rusia, marele investitor militar în Oceanul Arctic
În intervalul 2000-2022 (invadarea Ucrainei), doar Rusia a investit, din punct de vedere militar, în Arctica. În bună măsură o controlează și acest control îi permite să blocheze accesul aliaților în Marea Barents și să-și extindă capacitatea de amenințare asupra ,,triunghiului Giuk Gap’’, o zonă situată între nordul Marii Britanii, Islanda și Groenlanda.
Nucleul proiecției strategice militare a Rusiei este peninsula Kola, un bastion inexpugnabil capabil să ofere un refugiu sigur submarinelor cu propulsie nucleară, înarmate cu rachete balistice. Porturile peninsulei sunt baze ale Flotei de Nord – devenită, în 2022, cel de-al cincilea district militar autonom al Federației – cheia de boltă a sistemului rusesc de descurajare nucleară.
În Doctrina navală a Rusiei din 2022, Oceanul Arctic a trecut pe primul loc la capitolul importanță, înlocuind Atlanticul care trece direct pe locul trei de pe primul, după Pacific.
Schimbarea la față a Finlandei
Ocuparea peninsulei Crimeea și invadarea neprovocată a Ucrainei au determinat Finlanda să-și revizuiască politica față de Rusia renunțând la o neutralitate care i-a adus prosperitate în perioada Războiului Rece. ,,Finlandizarea’’ – o formă particulară de neutralitate binevoitoare, comună țărilor de la frontierele marilor imperii – a însemnat o serie de concesii făcute Moscovei pe segmentul de politică externă dar și avantaje economice substanțiale. Este drept, neutralitatea a însemnat supraviețuire, mai ales în anii ‘50 și ‘60 însă aderarea la UE, în 1995, s-a tradus prin strângerea legăturilor cu principalele state europene membre NATO și organizarea primelor exerciții militare comune.
După 2008 (Georgia) și 2014 (Crimeea, Donețk, Lugansk), Helsinki a dat primele semne serioase de apropiere formală, de Alianță. Aceasta, după ce în perioada 1990-2005 își crease o eficientă rețea de intelligence în Federația Rusă, extrem de eficientă acum, în contextul conflictului din Ucraina.
Spre deosebire de clasa politică dâmbovițeană, cea de la Helsinki gândește pe termen lung, poate la fel de lung ca chinezii. Independent de modul cum se va termina războiul din Ucraina, data de 24 februarie 2022 a fost prima zi a unei noi ere finlandeze. Neutralitatea este de domeniul trecutului iar ,,amenințarea existențială’’ se găsește la frontiera de est.
Afirmația are la bază o realitate care, pentru finlandezi, este indiscutabilă: ,,cu Putin sau cu altcineva la Kremlin, Federația Rusă nu va fi o democrație reală iar proiecția sa de putere va fi constant orientată spre vest și nord’’. Și sud-vest, am adăuga noi. Și mai adăugăm ceva: Rusia este unica putere ne-mediteraneană care acționează constant și hotărât în Mediterana, pe fondul retragerii Statelor Unite și ambiguității manifestată de Ankara.
Scurtă concluzie
Pentru Helsinki, teama de invadatorul Putin a însemnat mai mult decât suferința din perioada războiului cu Moscova – din 1939-1940 – și amenințările directe sau voalate ale victoriosului Stalin. Acum, frontiera de est a Finlandei este cea mai lungă linie a ,,frontului virtual’’ între NATO și Rusia. Chiar dacă ,,umbrela de securitate’’ a Alianței înseamnă foarte mult pentru ,,țara celor o mie de lacuri’’, Helsinki nu a abandonat politica serviciului militar obligatoriu investind în mod eficient în forțele sale armate.
În 2021, de exemplu – deci înaintea agresiunii Rusiei în Ucraina – a comandat 64 de avioane F-35 Lightining II din Statele Unite. Poate conta, în caz de război, pe o armată de aproape 300 de mii de militari cu o dotare superioară multor membri mai vechi ai NATO. Apropierea de bazele Flotei de Nord a Rusiei, de la Arhanghelsk, îi conferă o importanță particulară în arhitectura defensivă a Alianței dar și un coeficient de pericol pe măsură.
