Principala problemă a decidenților politici de la nivel european este că nu au trăit experiența unei Mari Depresiuni. În perioada aceea, a anilor ‘30, țările au fost lovite în mod individual de o recesiune globală, dar nu s-au luat în calcul magnitudinea crizei la nivel european și interconexiunile dintre piețe.
Economiștii anglo-saxoni au petrecut decenii pentru a studia erorile politice care, după prăbușirea inițială a piețelor, au menținut economia în recesiune.
Principala și singura concluzie a acelor studii a fost că politica monetară trebuie să rămână relaxată sau cel puțin să se dezvolte într-un ritm similar celui în care se dezvoltase anterior. Dar asta doar pentru a împiedica economia să intre într-o recesiune mai adâncă. N-a existat însă un consens legat de cum poate fi ajutată economia să iasă din recesiune – prin stimuli fiscali, ori stimuli monetari, ori să permită economiei să se pună singură pe picioare etc. Totuși, a existat încă o concluzie care pare să nu fi fost luată în seamă: măsurile de austeritate nu dau roade bune în criză. În vremuri de prosperitate, este normal să ceri guvernului îndatorat să taie din cheltuieli și să aducă finanțele publice pe surplus. Dar în perioade de criză, aceste măsuri adâncesc economia în recesiune, creează un sentiment de antireformă și chiar pot da naștere la tulburări sociale. În special când banca centrală, aici Banca Centrală Europeană, înăsprește politica monetară.
Grecia a făcut greșeli politice mari până în 2007. Același lucru l-au făcut companiile private, și în special băncile. Au existat două soluții pentru ambele cazuri: faliment sau implementarea unui plan de salvare. În cazul Greciei, și Comisia Europeană, și Fondul Monetar Internațional încearcă să forțeze un program axat pe reforme dure ale sistemului public local, în timp ce în cazul băncilor ele sunt lăsate să funcționeze în același mod. Oricine se pricepe, cât de cât, la economie, își dă seama că Grecia trebuie să se reformeze pentru a merge mai departe, numai că momentul este extrem de prost ales. După trei ani de reforme, starea economiei elene s-a înrăutățit, iar perspectivele nu sunt bune. Economia Greciei este de așteptat să scadă în continuare după patru ani de recesiune, la fel și valoarea investițiilor totale, în timp ce șomajul crește, iar inflația este în continuare peste ținta zonei euro. În plus, ceea ce niciun indicator economic nu ne poate arăta, este gradul maxim de toleranță al populației în raport cu aceste reforme. Referendumul anunțat zilele trecute de premierul grec este dovada că ne apropiem de acel prag de toleranță socială pentru reforme.
Revenind la situația României, nu îmi este clar ce vor să facă politicienii noștri. În primele nouă luni ale anului erau foarte încrezători în creșterea economică din 2011 și 2012, uitând total de riscurile venite dinspre economia globală. Dar acum, de-odată, au decis că măsurile de austeritate implementate în 2010 și 2011 trebuie înăsprite. Din nou, ignorând total ceea ce se întâmplă cu Grecia sau cu alte țări care derulează programe de austeritate. Decidenții politici din România ar trebui să ia o pauză ca să înțeleagă particularitățile economiei locale: structura, rigiditățile, motoarele creșterii, cum se poate reduce volatilitatea prețurilor și a creșterii etc. Apoi ar trebui să adopte acele politici potrivite pentru economia românească. În caz contrar, ne vom târî în continuare la nivelul cel mai de jos al creșterii economice, testând soluții concepute pentru alte economii.