În anul 2008, guvernul care a venit la putere în Ucraina a iniţiat demersuri pentru aderarea Ucrainei la Alianţa Nord-Atlantică, demersuri susţinute şi de NATO, şi astfel au început tensiunile dintre Rusia şi Ucraina, scrie Cumhuriyet.
După alegerea lui Viktor Ianukovici în funcţia de preşedinte în Ucraina s-a ajuns la un compromis, şi în anul 2010, în urma semnării unui acord între Rusia şi Ucraina dreptul de folosinţă de către Rusia al bazei militare de la Sevastopol a fost prelungit până în anul 2042.
Ianukovici a refuzat să semneze acordul de asociere cu Uniunea Europeană în anul 2013, iar simpatizanţii UE şi NATO din rândul populaţiei au început protestele împotriva guvernului, înregistrându-se confruntări violente, iar guvernul Ianukovici a fost răsturnat de la putere.
După aceste evenimente, în anul 2014, Rusia a anexat Peninsula Crimeea, a inclus Crimeea în teritoriul Rusiei. S-a organizat un referendum în Crimeea, unde trăia o minoritare rusă, iar marea majoritate a populaţiei a acceptat anexarea Crimeei de către Rusia. După aceste evenimente, tot în estul Ucrainei, minoritatea rusă din regiunile Donetsk şi Luhansk, au iniţiat acţiuni separatiste cu ajutorul Rusiei.
Siria, poarta URSS în Orientul Mijlociu şi Marea Mediterană
Siria este una dintre cele mai vechi aliate ale Rusiei. În anii „Războiului Rece”, Siria era poarta URSS care se deschidea în Orientul Mijlociu şi Marea Mediterană. Şi astăzi, singura bază navală a Rusiei din Orientul Mijlociu şi Marea Mediterană este, la fel ca în perioada URSS, baza navală Tartus din Siria. „Flota Mării Negre” a Rusiei, staţionată la Sevastopol în Crimeea, în deplasările ei către Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, foloseşte tot baza navală Tartus din Siria.
În perioada „Războiului Rece”, Rusia realiza, în afara ţărilor Pactului de la Varşovia, cea mai mare parte a exporturilor cu produse ale industriei de apărare în Siria. Siria, care nu are petrol, a achiziţionat aceste produse îndatorându-se. După destrămarea URSS, Rusia a şters 70% din datoria de aproximativ 13 miliarde de dolari a Siriei.
În anul 2011, SUA împreună cu guvernul AKP (Partidul Justiţie şi Dezvoltare-n.trad.) din Turcia au început demersurile pentru răsturnarea guvernului Bashar al-Assad din Siria, prin acţiuni sub numele de „Primăvara Arabă” şi, sprijinind organizaţiile teroriste fundamentaliste, au atras Siria într-un război civil. În acest război şi-au pierdut viaţa sute de mii de oameni, iar milioane de persoane au fost obligate să-şi părăsească ţara.
După toate acestea, în anul 2015, la solicitarea guvernului sirian Rusia a lansat o operaţiune militară în Siria. Prin intervenţia Rusiei, organizaţiile teroriste fundamentaliste care luptau împotriva regimului au fost învinse. Ceea ce însemna şi înfrângerea SUA şi a guvernului AKP în Siria. Şi astfel a dat faliment operaţiunea SUA şi AKP de a elimina Rusia din Siria.
Criza din Ucraina și războiul civil din Siria
Sintetizând, printr-o strategie expansionistă, SUA şi NATO au încercat să asedieze Rusia în Marea Neagră, Marea Mediterană şi Orientul Mijlociu, prin intermediul Ucrainei şi Siriei, iar Rusia s-a opus. Odată ce planurile imperialismului american şi ale colaboratorului său din Turcia, guvernul AKP, în Siria au eşuat, SUA şi NATO au revenit asupra Ucrainei şi au încercat să saboteze suveranitatea Rusiei în Marea Neagră, Marea Mediterană şi Orientul Mijlociu prin intermediul Ucrainei. Nu este posibilă analiza crizei din Ucraina, criză ce durează de săptămâni întregi, separat de războiul civil din Siria şi fără să vezi întregul. De altfel, întâlnirea ministrului apărării al Rusiei, Serghei Şoigu, săptămâna trecută, în mijlocul crizei din Ucraina, cu preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, nu a fost o simplă întâmplare.
Conform distribuţiei misiunilor imperialismului american, eliminarea Rusiei din Siria era misiunea ce revenea guvernului AKP din Turcia. Rămânând şomer în Siria, guvernul AKP îşi omoară timpul în antecamera imperialismului pentru a primi o nouă misiune în operaţiunea din Ucraina.
