O analiză publicată de NationalInterest scrie că, în ultimele trei decenii, America s-a confruntat cu dezamăgiri repetate, atât în ​​relațiile ei cu Rusia post-sovietică, cât și în ceea ce privește relațiile transatlantice, cu prezumtivii aliați din Europa. Este clar că trebuie să se țină cont de ambele aspecte: adversarii și aliații SUA. Situație care implică o dilemă strategică fundamentală.

Este știut că în „era Putin” a apărut o Rusie revanșardă și un concurent strategic, așa cum se spune și în Strategia de securitate națională din 2017. O astfel de concurență între Rusia și SUA nu e deloc surprinzătoare și are rădăcini foarte adânci, care se întind până în secolul al XIX. Între timp, America a intrat în conflict, tot mai des, și cu unii parteneri europeni, în special Franța și Germania. O realitate fundamentală postbelică. Spre deosebire de Europa de Vest de dinainte de 1989, Europa unificată de azi depinde mai puțin de garanțiile de securitate americane și, prin urmare, aspiră din ce în ce mai mult la propriile sale obiective de politică externă, independente sau chiar contrare preocupărilor Washingtonului. În schimb, acele țări mai conștiente, din motive istorice, de vulnerabilitatea lor față de Rusia – țările baltice și fostele țări ale Pactului de la Varșovia-au devenit în prezent cele mai sudate cu SUA. Prin urmare, politica externă a SUA se confruntă cu o dublă problemă: reapariția Rusiei din timpul Războiului Rece și erodarea constantă a relațiilor transatlantice.

Aceste provocări simultane generează o dilemă pentru politica externă a SUA. Ar trebui oare ca Washingtonul să adopte atitudini din ce în ce mai dure față de o Rusie care oferă pretexte pentru reacții ferme? Lista este lungă: Crimeea, Donbas, Siria, Libia, Belarus, represiunile interne și asasinatele extrateritoriale.

Sau ar trebui ca diplomația americană să meargă pe linia îmbunătățirii relațiilor transatlantice, ceea ce înseamnă revenirea la relații mai bune de colaborare cu Parisul și Berlinul?, se întreabă NI. Franța și Germania au devenit mult mai indulgente cu Rusia decât aproape oricine de la Washington, fie el republican sau democrat.

Mai întâi, europenii ezită să se confrunte cu Moscova, iar cel mai recent exemplu este cazul Navalnîii, unde e încă tăcere. De asemenea, nu e întâmplător că interesele rusești și franceze par să coincidă în Libia, Armenia și în ceea ce privește Turcia. Iar apelul lui Merkel pentru o „soluție europeană” în cazul conductei Nord Stream înseamnă o amânare la infinit, întrucât un consens al UE cu privire la conducta cu rușii va fi aproape imposibil de atins.

Propunerile conform cărora administrația Trump trebuie să devină mai fermă decât a fost în denunțarea lui Putin pot fi cu siguranță justificate, având în vedere acțiunile Moscovei. Dar SUA trebuie să rămână conștiente de impactul dăunător pe care îl pot avea cuvintele noastre asupra relațiilor cu aliații vitali. Retorica mai dură față de Moscova are sens numai dacă ajută la atingerea unui obiectiv politic util. Există modalități mai inteligente și mai subtile de a ne confrunta cu adversarii, reconstruind în paralel alianțele strategice vitale, conchide NI.