Rusia este prezentată de către istorici ca o ţară cu o economie slab dezvoltată şi cercetătorii sovietici au accentuat acest primitivism tehnologic. Ţara avea resurse din belşug, dar nivelul de trai nu dorea să crească, mai ales în mediul rural. Erau prea mulţi ţărani obtuzi, căzuţi în misticism religios şi care nu puteau să înţeleagă ideea de modernizare. Fabricile nu se dezvoltau pentru că nu exista suficient capital şi se făcea apel la investitorii străini, aliaţii francezi fiind cei mai favorizaţi. Nici măcar armament pentru oştire şi marină nu erau în stare să fabrice din belşug la nivelul anului 1914.

Ce construia industria ţaristă?

Totuşi, dacă existau fabrici la nivel de mare putere şi nu se doreşte spunerea adevărului din diferite motive? Cercetătorii sunt plătiţi de state şi este normal să se lanseze interpretări pe gustul celor ce deţin fondurile. Tot politicienii sunt cei ce controlează acordarea de titluri ştiinţifice şi nu este bine să dai dovadă de prea multă gândire în lumea contemporană dacă vrei să fii în fruntea ierarhiei ştiinţifice.

Studierea unor date despre industria ţaristă te duce imediat la concluzia că o puternică industrie metalurgică era dezvoltată în locurile unde existau minereuri de fier şi cărbuni de calitate. Oţelul brut era apoi trimis la fabrici pentru transformarea în diferite maşini. Partea proastă pentru populaţia imperiului a fost că metalul preţios pentru economie era transformat în armament scump ce intra în dotarea flotei militare. Au apărut prima dată tunurile de calibrul 305 mm Model 1877, o singură piesă având 51,3 t.

Tehnica a evoluat şi a apărut Modelul 1895, de numai 42,8 t. Să nu se creadă că fabrica Obukhov producea puţin. Au rezultat 68 de guri de foc şi alte 20 au fost livrate în timpul primei conflagraţii mondiale. Piesele de acelaşi calibru pentru cuirasatul Impărăteasa Maria erau montate în turele triple ce aveau o masă de 872 t. Crucişătorul de bătălie Goeben, trecut sub pavilion otoman, era de origine germană, dar echipajul n-a avut curaj să înfrunte proiectilele cu o masă de 470,9 kg.

Sunt numai câteva exemple despre ceea ce construiau specialiştii ruşi şi totuşi cum se explică insuficienţa armamentului în timpul conflagraţiei mondiale. Soluţia este una simplă: tehnica de luptă livrată nu era utilă. Ar fi fost nevoie de guri de foc pentru sprijinirea infanteriei şi de muniţie pentru aceste tunuri de câmp. Eventual, s-ar fi putut monta armamentul pe vagoane de cale ferată pentru tir de distrugere.

Ce speranţe aveau autorităţile ţariste?

Piesele de calibrul 305 mm pentru Clasa Gangut pot prezenta ceea ce era în creierul conducerii supreme din anii premergători conflictului pentru hegemonie mondială şi apoi în timpul ostilităţilor. Lungimea deosebită a ţevilor arată clar o destinaţie pentru lupta navală şi era dorită o dezvoltare a flotei de cuirasate pentru a avansa în ierarhia marilor puteri maritime. Conducerea ţaristă avea o viziune mondială şi când trupele rezistau cu greu marilor unităţi germane în tranşeele însângerate.

Iluziile au dirijat omenirea din cele mai vechi timpuri şi este normal ca istoria să se repete.

Industrie a fost în Rusia ţaristă, dar nu producea ceva util pentru oameni. Istoria s-a repetat în perioada comunistă la o scară şi mai mare. Fantomele din oţel ale trecutului au apărut în 2022 sub forma tancurilor sovietice din Ucraina şi sub cea a muniţiei de care nu se duce lipsă. Minereul de fier a fost extras cu greu, a ajuns oţel şi a luat forma proiectilelor de toate calibrele.

Slava naşte monştri.