O scrisoare deschisă în apărarea unei dezbateri robuste a provocat ea însăși o dezbatere robustă, inclusiv o contra-scrisoare lungă. E bine. Trebuie să apărăm libera exprimare, dar și să o promovăm pentru aceia care se fac auziți mai rar, se arată în opinia publicată de Financial Times.

Peste 150 de scriitori, universitari și jurnaliști au semnat o scrisoare deschisă publicată în revista Harper’s care avertizează în privința efectelor înfiorătoare ale unei noi culturi a denunțării, „o intoleranță față de punctele de vedere opuse, o modă a umilirii publice și a ostracizării”. Cea mai importantă idee a lor se referă la o slăbiciune a „liderilor instituționali” care, „într-un spirit de control panicat al daunelor, administrează pedepse pripite și disproporționate în loc de reforme bine chibzuite”.

Au dreptate. Un singur mesaj jignitor pe Twitter, o singură observație cu adevărat grosolană, un singur citat literar care poartă în el rasismul sau sexismul profund al vremurilor lui, și vei fi dat afară – sau, în cel mai bun caz, doar suspendat – în condițiile în care instituțiile se grăbesc să se delimiteze de respectivul lepros intelectual. O singură greșeală și pleci. Unii vor spune că acestea sunt doar cazuri excepționale. Cu siguranță că fiecare trebuie judecat în parte, pe baza particularităților lui. Dar deja s-a acumulat o listă cam lungă, iar pentru a se produce efectul de înfiorare nu e nevoie să fie multe. Deci acest lucru trebuia spus și a fost spus cum trebuie.

Dar, după cum sigur vor fi de acord mulți semnatari ai scrisorii din Harper’s, acela reprezintă doar jumătate din răspunsul liberal necesar. Libera exprimare implică deopotrivă gura și urechea.

Ea ține de drepturile și nevoile vorbitorilor, dar și de cele ale ascultătorilor. Mahatma Gandhi avea o vorbă memorabilă despre a deschide urechile oamenilor, iar unul dintre cele mai bune moduri de a realiza acest lucru este să ai tu însuți urechile deschise.

Aceste provocări recente la adresa liberei exprimări reflectă vederile unor reprezentanți ai unor grupuri minoritare, dar totodată și o schimbare de atitudini la noile generații. Cum a fost cazul și la protestele studențești din 1968, indignarea provine adesea de la oameni cu vârste mai mici de 30 de ani. (Aș vrea să văd o comparație a categoriilor de vârstă între semnatarii scrisorii și cei ai contra-scrisorii.) Ei sunt ceea ce eu numesc generația „post-’89”, iar revendicările lor, ca și cele ale radicalilor din 1968, sunt uneori exprimate în termeni extremi. Însă trebuie ascultat dincolo de hiperbolă pentru a discerne substanța din spatele ei.

Am de mai mulți ani astfel de discuții cu studenții mei de la Universitatea Oxford. Mulți dintre ei consideră, de exemplu, că o societate studențească e îndreptățită să „nu acorde platformă” [„No platform” este practica asociațiilor studențești britanice de a nu oferi o platformă de exprimare unor organizații și persoane considerate extremiste (naționaliste și islamiste, de exemplu) și de a nu participa la dezbateri cu ele – n.trad.] fostului secretar britanic de interne Amber Rudd, anulându-i discursul în principal din cauza modului în care gestionase scandalul Windrush.

Dacă ar fi să rezum lista de acuzații prezentată de studenții mei, ar suna cam așa: lumea pe care ați creat-o voi, liberalii mai vechi, pentru noi are un substrat putred. Cum puteți voi tolera ca poliția americană să ucidă cu regularitate negri nevinovați? Cum puteți voi suporta viziunea britanică romanțată privind trecutul colonial? Cum de l-ați putut ignora pe Harvey Weinstein și alți agresori sexuali? Voi, vechii liberali, predicați „respect și preocupare egale” (după cum s-a exprimat filozoful Ronald Dworkin), însă rețelele sociale – o parte mult mai importantă, pentru generația noastră, a sferei publice decât The New York Times ori BBC – amplifică masiv bigotismul îndreptat contra LGBT+ și altor categorii, făcându-i pe oameni să se simtă cu adevărat amenințați.

Fiecare incident în parte – „tweet”-ul unui jurnalist, remarca unui profesor, judecata unei edituri – pot părea mărunte, dar pentru noi ele sunt vârfurile unor aisberguri gigantice.
În multe dintre aceste privințe, nu au ei dreptate? Dar nu, categoric nu, atunci când pledează pentru mijloace iliberale pentru realizarea unor scopuri bune. Așadar cealaltă jumătate a sarcinii noastre este să oferim alternative, modalități mai liberale de a aborda asemenea probleme. De exemplu, universitatea mea ar trebui să lucreze la o expoziție în care statuia lui Cecil Rhodes care va fi curând dată jos de pe soclu va reprezenta piesa centrală de la care se vor explora motivele pentru care Regatul Unit se raportează atât de inadecvat la trecutul său colonial. Ar trebui să spunem un „nu” categoric „neacordării de platformă”, dar ar trebui în același timp să creăm și noi platforme de pe care să se poată face auzite mai bine grupurile neglijate și marginalizate.

Contra-scrisoarea a apărut pe un site numit The Objective, care publică texte referitoare la „comunități pe care jurnalismul din SUA le-a ignorat de obicei”, iar asimetria atenției primite a fost una dintre principalele reclamații ale contra-scrisorii.

În concluzie, organele de presă nu ar trebui să dea afară un redactor pentru publicarea unui articol ofensator, ci ar trebui să publice mai multe articole din partea celor abuzați și oprimați.

Editurile nu ar trebui să abandoneze scriitori la primul iz de controverse, ci să se străduiască să găsească și voci ale celor fără de voce. Prin asumarea unor astfel de pași pozitivi nu vom reduce pe nimeni la tăcere, ci vom permite ca mai multe voci să se facă auzite la fel de clar ca acelea ale unor profesori și jurnaliști liberali mai vechi, consacrați, care scriu în Harper’s sau, de ce nu, în Financial Times.

Aceasta este lumea de care avem nevoie acum: o lume a liberei exprimări robuste, dar și a unei ascultări atente, cu mintea deschisă.