De o bună bucată de vreme filialele bancare de la București sunt ocupate să le explice cartierelor generale din Viena, Paris sau Milano iureșul de insolvențe, acuzații de evaziune fiscală, spălare de bani, fraudare de fonduri UE, arestări și condamnări care au ajuns să stigmatizeze comunitatea de business românească. Cu cât e mai mare notorietatea împricinaților, cu atât mai puternic devine efectul de derută, expunerile sunt acoperite în grabă cu provizioane costisitoare și îndată se ajunge la o reticență îndârjită de a mai intra în discuții de business cu companii controlate de patroni locali. Și, în definitiv, de ce n-ar apărea reticența, când băncile rămân cu buza umflată chiar și de pe urma unor antreprenori și manageri odată foarte prețuiți pentru viziunea de business și curajul de a ține încă sus stindardul ferfenițit al capitalului privat românesc. Evident că generalizarea e un păcat, dar tratamentul în bloc pare mai ieftin pentru unele bănci, care nu mai au ochi decât pentru multinaționale. Sau pentru companii cu capital străin mai mici. De capital românesc nici să nu mai audă. Acum or fi subsidiarele de multinaționale clienți mai siguri, dar nici nu se fac prea mulți bani de pe urma lor. Fără planuri de investiții pentru creșterea capacităților și cu resurse asigurate în bună măsură de la companiile-mamă, principalul business adus de această categorie de clientelă este legat de zona serviciilor de trezorerie, la prețuri comprimate la maximum de competiția acerbă dintre băncile rămase active. În ultimii trei ani, creditul în valută pentru companii s-a subțiat cu patru miliarde de euro. Creditul corporate în lei a urcat doar cu ceva mai mult de 800 milioane de euro, reducerea expunerii totale a băncilor pe sectorul companiilor fiind de peste 10% în perioada 2012-2014. Așa că, vrând-nevrând, bancherii trebuie să se uite în continuare și la companii cu capital românesc. Care, și așa, au rămas puține și își fac cu greu loc în clasamentele pe diverse industrii. Care ajung adesea să fie împovărate și de proasta imagine a patronilor.
Sigur că nu toți antreprenorii români dorm prost noaptea, sigur că nu toți și-au pierdut simțul de autoconconservare mergând până la a-și pune în pericol reputația, libertatea, compania, angajații. Însă fenomenul tinde să capete proporții teribile, dincolo de încadrarea grosieră a companiilor românești într-o clasă de clienți bancari indezirabili, dincolo de problema reputațională în relația cu partenerii străini. După ce trece uluiala provocată de căderea numelor sonore, ar trebui să rămână în lumină cei care fac altfel business, cei care nu caută să păcălească nici statul, nici banca, nici clienții, nici furnizorii. Pentru că există exemple care arată că se poate reuși în business și așa, chiar dacă mai greu și cu randamente mai modeste. Iar după ce termină de acoperit găurile din portofolii, este și misiunea bancherilor să găsească asemenea exemple, să le crească și să le înmulțească.
