Litoralul românesc, deliciul verilor comuniste

Turistul român avea, înainte de ‘89, acelaşi apetit pentru distracţie pe litoralul autohton ca şi acum. Deşi erau mai puţine mijloace de agrement şi mai puţine „libertăţi”, vocile hotelierilor care au prins vremurile acelea susţin la unison că românul ştia să se distreze mai bine în comunism şi că atunci aprecia mult mai mult vacanţa. Înainte de Revoluţie, oamenii apreciau mai mult decât acum concediul. Vacanţa era vacanţă, şi toată l

Turistul român avea, înainte de ‘89, acelaşi apetit pentru distracţie pe litoralul autohton ca şi acum. Deşi erau mai puţine mijloace de agrement şi mai puţine „libertăţi”, vocile hotelierilor care au prins vremurile acelea susţin la unison că românul ştia să se distreze mai bine în comunism şi că atunci aprecia mult mai mult vacanţa.

Înainte de Revoluţie, oamenii apreciau mai mult decât acum concediul. Vacanţa era vacanţă, şi toată lumea îşi lăsa grijile acasă. Puţini erau aceia care aveau maşini, astfel că trenul era principala conexiune cu marea. Iar cei care veneau cu maşina, din colţurile cele mai îndepărtate ale ţării, făceau adevărate „road-tripuri” până pe litoral. Tot pe litoral. românii aveau şanse să prindă, la restaurantele hotelurilor, delicatese rare în magazinele din oraşe: Pepsi, salam de Sibiu, fripturi…

Biletele se achiziţionau din timp. Se vindeau exclusiv sejururi, nu se punea problema turismului de weekend sau a celui spontan, pentru că, atât în sezon, cât şi în extrasezon, hotelurile erau pline. Biletele se luau în special prin sindicat, iar dacă nu le achiziţionai din timp, şansele să mai prinzi locuri libere, chiar şi în extrasezon, se apropiau de zero.

În ’77, preţul unei camere duble cu duş la categoria lux era de 52 de lei pe zi, iar cu baie – 57 de lei. La categoria a 3-a, tarifele erau mai accesibile: 23 de lei o cameră dublă cu baia la comun, iar camera cu baie era 28 de lei. Alocaţia de alimente era de 18 lei pe zi. Salariul mediu la vremea aceea era în jur de 1.800 de lei, de unde se poate trage concluzia că majoritatea românilor îşi puteau permite un sejur la mare. Potrivit decretului 247/77, staţiunile Mamaia, Eforie Nord şi Eforie Sud erau considerate de categoria 1, în timp ce Costineştiul, oaza distracţiei de pe litoral pentru tineret, era trecută la categoria 2. Neptun-Olimp nu era clasificată.

Anii ’60-’70, anii de glorie ai litoralului

„Tineretul din ziua de azi” ar putea spune că nu era mai nimic de făcut la mare în vremurile acelea, comparând cu ce au ei acum la dispoziţie, însă cei care le-au apucat i-ar contrazice.

În anii ’60-’70, România avea un litoral de invidiat, care rivaliza cu cele mai importante destinaţii de acest gen din Europa şi chiar din lume, mai ales că Grecia, Spania sau alte locuri notorii în prezent nu existau pe harta vacanţelor la malul mării, ci s-au dezvoltat mai apoi.

Infrastructura de la mare era foarte dezvoltată, iar ca agrement şi diverisment litoralul era foarte bine pus la punct. „Mergeai în staţiune, unde aveai de la sporturi nautice (wind surf, hidrobiciclete), terenuri de minigolf, săli de bowling, care erau foarte bine dotate, până la o mulţime de restaurante cu programe artisice. Aveai cluburile de noapte, marile spectacole de varietăţi, cu reprezentanţii în toate staţiunile, nişte adevărate megaspectacole”, povesteşte Tinu Sebeşanu, actualmente CEO Trend Hospitality.

Valuta, un lux şi un bilet spre închisoare

În schimb, spre sfârşitul anilor ’80, măreţia litoralul a rămas doar o amintire frumoasă, pentru că nu s-a mai făcut nimic, iar cetele de turişti străini care luau cu asalt malul românesc al Mării Negre s-au mai împuţinat. Chiar dacă nu aveau bungee jumping sau skijet-uri, turiştii români mai aventuroşi puteau încerca senzaţii cu adrenalină de tipul deţinerii valutei. Pe vremea lui Ceauşescu, dacă aveai asupra ta monede străine, mărcile germane şi dolarii fiind „euroii” de azi, riscai închisoarea.

Chiar şi-aşa, oamenii făceau rost de valută şi unii mai riscau să ţină în buzunare monedele distracţiilor rafinate. Mai schimbau pe plajă de la străinii de pe cearşafurile vecine. Pe lângă români, în Mamaia, Neptun, Olimp şi la Eforie era plin de străini: suedezi, nemţi sau polonezi. Pe vremea comunismului, România avea contracte încheiate cu marii turoperatori europeni: Neckermann din Germania şi chiar ClubMed – care a administrat o vreme Hotelul Internaţional din Mamaia – actualul Rex.

Localurile se închideau la 22:00

Distracţia pe litoral a început să fie ţinută mai din scurt, mai ales că, după ‘80, Ceauşescu a decis ca localurile să-şi tragă obloanele la 22:00. Tinu Sebeşanu susţine însă că acest lucru nu a schimbat mare lucru pentru că „distracţia a devenit mai intensă, adică se întâmpla acelaşi lucru, dar într-un timp mult mai scurt”.

 „Erau foarte multe opţiuni de baruri şi discoteci, unde intrarea era pe valută – între 2 şi 5 mărci germane. Cele mai căutate erau Melody Bar din Mamaia, Bar Paradis din Jupiter, Crush, Scandinavia din Mamaia”, ne-a povestit omul de afaceri Dumitru Martin, care deţine agenţia de turism Mistral Voyages din Constanţa.

Accesul era restricţionat pentru români la discotecile pe valută. Existau şi cluburi disco pentru români, accesibile la preţuri, unde se asculta muzică americană sau italiană.

Costineştiul, Mecca tinerilor

Tinerii alegeau cu predilecţie Costineştiul în vacanţa mare. Era cea mai efervescentă staţiune, mai ales că aici nu prea se aplica regula dictatorilor şi erau localuri deschise toată noaptea. Oricum, distracţia se muta pe plajă sau în celebrele căsuţe.

Mai mult, toate „vedetele” vremii se mutau odată cu vara pe litoral. Erau spectacole de revistă, de cabaret, iar la restaurante erau formaţii care cântau live seară de seară, cinematografe în aer liber, iar la localurile bune trebuia să aştepţi să găseşti o masă liberă, a mai declarat Dumitru Martin pentru capital.ro.

Marea Neagră îneca amarul

De la 19:00 începeau teatrele, spectacolele, restaurantele cu programe artistice – toate aveau formaţii. Iar la cele cu tradiţie, precum Calul Bălan, erau spectacole în toată regula, care făceau deliciul străinilor, şi chiar spectacole de calitate, cu instrumentişti români buni, cu dansuri”, îşi aminteşte Tinu Sebeşeanu.

Pentru turiştii români, litoralul era ca o instituţie din punctul de vedere al divertismentului, era o modalitate sigură de distracţie. Nu simţeau lipsurile de pe litoral şi nu numărau stelele hotelurilor pentru că nici nu aveau termen de comparaţie şi atmosfera era frumoasă pentru că toata lumea vroia să profite la maximum de zilele libere, de vremea frumoasă, de apa mării şi de toate distracţiile pe care le oferea litoralul.

FOTOGRAFII: vederidintrecut.blogspot.com, arhiva personală

 

Liceeni pe litoral, cu cortul

1 mai muncitoresc, la Hotel Parc din Mamaia (1978)