Toată lumea ştie că în aproape orice organizaţie, fie ea firmă, instituţie, partid politic sau orice altceva, există unul sau câţiva oameni, foarte puţini, de gândirea şi acţiunea cărora, şi de prezenţa, în primul rând, depinde totul în organizaţia respectivă, şi că fără ei totul începe să se ducă vertiginos în jos, sau chiar se prăbuşeşte în scurt timp.
Şi oricât de puţin le place angajaţilor să audă asta, activitatea şi rezultatele mai tuturor companiilor depind decisiv de câţiva oameni. Manageri, cu foarte, foarte rare excepţii. Cât despre ceilalţi, dacă pleacă, nu se întâmplă nimic cu firma. Ca să nu mai spun că, de multe ori, îi e chiar mai bine după. Şi da, tot de cele mai multe ori, aceşti oameni importanţi sunt mai inteligenţi decât ceilalţi, adesea chiar mult mai inteligenţi, ştiu şi înţeleg mult mai multe şi mai profund, au calităţi incomparabil superioare celorlalţi, fie ele înnăscute sau dobândite prin muncă, sau prin şcoală, prin noroc sau prin toate acestea la un loc.
Un principiu capitalist de bază spune că fiecare trebuie să fie plătit proporţional cu contribuţia adusă organizaţiei şi cu rezultatele sale dovedite şi măsurate. Logic, oricum ai privi lucrurile. Mai ales pentru mine, ca bun matematician şi om raţional, în general. Asta însemna că dacă acei oameni minunaţi aduc o contribuţie de cinci ori mai mare la profitul şi la bunăstarea companiei, trebuie să primească de cinci ori mai mulţi bani.
Dacă de zece, de zece ori, de o sută, de o sută de ori, şi tot aşa. Ca bun matematician şi ca om raţional, în general, am crezut şi am spus şi eu asta, timp de peste o jumătate de secol, mai ales că asta citeşti în fiecare zi în ziare, auzi la televizor, guvernanţii justifică tot aşa ce e cu salariile acelea delirante de la stat, şi oamenii minunaţi, înşişi, îţi fac acest calcul ori de câte ori explică de ce cer acel salariu şi nu mai puţin. Acum câteva săptămâni, aveam ceva timp liber şi l-am folosit ca să gândesc. Am văzut multe nepotriviri în viaţa mea şi multe mari companii care păreau să ignore acest principiu, dar de fiecare dată lăsăm gânditul pe mai târziu, pentru când voi avea ceva mai mult timp liber. Mi-e ruşine să spun că abia acum am avut şi eu revelaţia că proporţionalitatea aceea din faimosul principiu nu e o proporţionalitate directă, ci doar o corelaţie.
Şi că dacă acel manager e de zece ori mai minunat decât un angajat de rând, şi are o contribuţie de zece ori mai mare la mersul firmei, nu e neapărat mai bine pentru companie că acesta să fie plătit de zece ori mai mult. Ba dimpotrivă, aş zice eu acum, după atâta gândire, uitându-mă din nou în urmă şi realizând că cei de marile companii gândiseră deja cu mult timp înaintea mea…