Aceasta situatie este privita cu ingrijorare de unii comentatori. Ei avertizeaza ca exportul romanesc poate inregistra o scadere deosebit de grava, pentru ca lohn-ul ar fi in pericol sa dispara deoarece operatiunile de lohn ,,reprezinta o solutie de conjunctura, favorizata de forta de munca ieftina,,. Nu impartasim astfel de temeri si nici nu consideram ca operatiunile de lohn – respectiv vanzarea de manopera – constituie un fel de rau necesar, de care producatorii ar trebui sa se debaraseze cat mai iute.
Desigur, exista si o componenta conjuncturala in motivatia apelarii de catre firmele occidentale la aceasta forma de delocalizare a productiei. si poate exista si o stare inertiala din partea unor firme romanesti ce lucreaza in acest sistem si care se mentin in postura de fabricanti anonimi si prost platiti pentru ordonatorii de comenzi din Vest. Dar extinderea rapida a lohn-ului pe relatia Vest-Est, indeosebi in ultimul deceniu, nu tine in primul rand de conjunctura si nici de vointa managerilor din tarile in tranzitie.
Mai intai, este vorba, in aceste tari, in general, si in Romania in special, de structura profund dezechilibrata a economiei ex-comuniste, reflectata si de decalajul dintre un sistem productiv supraponderal si ineficient si un sistem de marketing si distributie cvasiinexistent. Lohn-ul, adica productia la comanda, cu asumarea comercializarii produsului finit de catre ordonator, a fost un mod de a depasi aceasta situatie si de a permite producatorilor romani un acces – sigur, indirect – pe pietele competitive din Vest.
Apoi, baza tehnologica precara mostenita de la regimul ceausist in industrie, inclusiv in industria usoara, facea imposibila angajarea directa, in conditii de competitivitate, a producatorilor romani pe piata externa. Lohn-ul a permis retehnologizarea unor intreprinderi, adaptarea acestora la noile cerinte tehnice si comerciale. In industria confectiilor, de exemplu, lohn-ul era – spun specialistii – singura posibilitate de dezvoltare, in conditiile inexistentei unei industrii primare (materiale si accesorii) performante (utilaje vechi, unele din 1950).
In sfarsit, lohn-ul a fost stimulat de avantajele comparative ale manoperei romanesti in raport nu numai cu mana de lucru din tara ordonatorului, ci si cu tari concurente din Est sau Sud. Acest avantaj nu se bazeaza numai pe costul manoperei, ci mai ales pe calificarea fortei de munca; altfel spus, ceea ce conteaza pentru ordonator este productivitatea muncii, in conditiile incadrarii in standardele de calitate ale pietei vestice.
De aceea este putin probabil ca toti ordonatorii sa abandoneze Romania si sa fuga cu contractele in Bulgaria sau Ucraina (si astfel 70% din exporturile romanesti sa dispara). Cele mai multe firme romanesti din confectii si incaltaminte au o oferta de lohn competitiva, chiar daca salariile sunt ceva mai mari decat in alte tari ex-comuniste, mai ales cele din spatiul CSI In plus, intre ordonatorii vestici si producatorii romani s-au stabilit relatii cu caracter durabil, care nu de putine ori capata caracter de cooperare in productie.
Este adevarat ca lohn-ul traditional are o serie de limite – dependenta producatorului de comenzile ordonatorului, pretul scazut platit pentru manopera, neparticiparea producatorului la comercializare – iar, adoptarea de catre unele firme a acestuia ca unica strategie poate sa afecteze pe termen lung nu numai performanta, ci chiar existenta acelor firme. Ceea ce nu inseamna insa ca lohn-ul trebuie prohibit, iar cei care-l practica trebuie considerati oameni de afaceri/manageri ,,second hand,,. In fond, lohn-ul a permis supravietuirea si adaptarea la conditiile actuale a unor industrii romanesti traditionale, cum sunt confectiile si industria pielariei (peste un sfert din angajatii industriali lucreaza in prezent in industria usoara). In plus, lohn-ul nu este practicat numai in ocupatiile traditionale. Industria romaneasca de software, care exporta 15-20% din volumul valoric, practica, dupa cum arata un specialist, un tip mai sofisticat de lohn, executand activitati de programare pe specificatii venite de la ordonatorul strain, deci un export de manopera de inalta calificare.
De aceea, principala preocupare a producatorilor in lohn trebuie sa fie aceea de mentinere si imbunatatire a pozitiei lor in cadrul acestor retele de productie, de orientare spre forme durabile de cooperare cu parteneri vestici, cum este subproductia de specialitate. Aceasta nu impiedica promovarea unor strategii mai complexe, pe termen lung, in care sa se aiba in vedere acoperirea cerintelor pietei interne, recastigarea unor piete din Est si chiar crearea unor retele proprii de marketing si comercializare in Vest. Experienta dobandita in sistemul de lohn nu poate fi decat benefica pentru producatorii care au astfel de ambitii.
