Un atlas continental al brandurilor dezvăluie nebănuit de multe: ce produc naţiunile europene, pe ce avantaje comparative contează, ce nevoi au şi ce iluzii nutresc, pe ce treaptă de civilizaţie capitalistă se află şi în ce direcţie se îndreaptă. Studiul recent publicat de institutul austriac Eurobrand confirmă că motoarele pieţei sunt azi bunurile de larg consum şi IT&C. Regula se verifică şi pentru ţări precum Polonia, Bulgaria sau Rusia.
România este notabila excepţie, pe ultimul loc în clasamentul ţărilor în funcţie de aportul primelor zece branduri la PIB (0,05%, faţă de 31% cât are Finlanda). Vestea tristă abia urmează însă: brandul nostru de căpetenie, cu o forţă în piaţă care constituie record absolut în UE, este Loteria Naţională.
Monopoluri cum sunt – fie în fapt, fie în mintea consumatorilor – loteriile, ca şi utilităţile, bine poziţionate în mai multe ţări ex-comuniste, trebuia mai degrabă să fi fost excluse din analiză. Un alt semn de întrebare este diferenţa de 1:16 dintre valoarea primelor zece branduri româneşti calculată de Eurobrand (86 de milioane de euro) şi cea calculată de Brandient anul trecut. Altfel, rezultatul rimează cu România pe care o ştiam, cu milioane de cetăţeni asistaţi de guvern să supravieţuiască, cu mici electorali, cu tunuri şi ţepe în afaceri.
Marii clienţi locali sunt doi. O majoritate tăcută şi acrită de sărăcie, care cumpără chibzuit, ieftin, prost şi no-name; pentru ea, piaţa a creat furnizori pe măsură, care contează prea puţin ca branduri. Şi mai există românaşul mediu, care a progresat constant, din 1990 încoace: blugi, TV color, congelator, maşină second hand, telefon mobil, DVD, concediu în Grecia, LCD ş.a.m.d. Explozia creditelor şi a salariilor este de aşteptat să accelereze rafinarea consumului şi va pune presiune pe construcţia de branduri. Până a avea o piaţă normală, stăm agăţaţi de verdictul dat de Brandient în 2006: Dacia, credite, mezeluri, electro (cas)nice, şi, neapărat, bere. Şi, mai presus de toate, 6/49.
