Trebuie evidenţiat numărul mare de informatori din rândul istoricilor clujeni, proveniţi se pare din rândul celor marxişti, este concluzia cu care își încheie Liviu Pleşa studiul „Dosarul de Securitate al istoricului Silviu Dragomir”, din care cităm în continuare.

Momentul în care Silviu Dragomir a intrat în atenţia autorităţi comuniste l-a reprezentat declanşarea grevei studenţilor de la Cluj în primăvara anului 1946.

Începând cu ziua de 10 mai 1946, ziua naţională a României, în contextul aflării veştii că la Paris aliaţii au căzut de acord cu privire la anularea arbitrajului de la Viena, în Cluj au avut loc mai multe manifestaţii ale studenţilor îndreptate împotriva iredentismului maghiar, dar şi a noilor autorităţi.

Apogeul a fost atins la 28 mai 1946, când poliţia nu a putut face faţă manifestanţilor, motiv pentru care au fost aduşi cu camioanele muncitorii de la fabrica Dermata, în mare majoritate comunişti de origine maghiară.

Muncitorii, după un model experimentat cu succes la 8 noiembrie 1945 în Bucureşti, au devastat căminul studenţesc „Avram Iancu” şi abia intervenţia armatei sovietice a liniştit situaţia, deoarece poliţia din Cluj nu a intervenit.

Evenimentele au continuat şi în zilele de 29 şi 30 mai, perioadă în care au fost arestaţi un număr mare de studenţi şi doar şapte maghiari.

În aceste condiţii, la 1 iunie 1946 studenţii au declarat grevă generală, cerând eliberarea colegilor arestaţi, care între timp au fost transportaţi la Bucureşti pentru cercetări.

Intervenția lui Teohari Georgescu

Pentru a stopa de desfăşurarea grevei, care putea să se răspândească în mai multe centre universitare tocmai înaintea alegerilor, la 6 iunie 1946 ministrul de Interne Teohari Georgescu a sosit la Cluj, unde s-a întâlnit cu profesorii Universităţii. Din partea acestora au luat cuvântul Emil

Petrovici (noul rector al Universităţii, a cărui demisie era cerută insistent de studenţi) şi Silviu Dragomir.

În intervenţia sa, după ce a explicat desfăşurarea evenimentelor, Silviu Dragomir a cerut eliberarea studenţilor arestaţi şi pedepsirea muncitorilor vinovaţi de distrugerea căminului „Avram Iancu”.

După ce au obţinut asigurări din partea lui Teohari Georgescu că cele cerute fost fi puse în practică, confirmate şi de o declaraţie a lui Petru Groza, profesorii universitari au fost de acord să semneze un apel de încetare a grevei. Apelul a fost semnat şi de Silviu Dragomir, alături de alţi istorici şi intelectuali clujeni, precum Ioan Moga, Ioachim Crăciun, Francisc Pall, Ştefan Bezdechi, Constantin Sudiţeanu, Victor Papilian etc.

Contrele cu Lucrețiu Pătrășcanu

La 8 iunie 1946, ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a sosit la Cluj şi a ţinut o conferinţă la Universitate, unde a cerut profesorilor universitari să nu fie solidari cu greviştii şi să nu influenţeze studenţii pentru menţinerea grevei.

Într-un raport din 9 iunie 1946 al lui Mihail Patriciu, şeful Inspectoratului Regional de Poliţie Cluj, adresat Direcţiei Generale a Siguranţei, se arată că la intervenţiile lui Pătrăşcanu au ripostat profesorii Silviu Dragomir, Florian Ştefănescu-Goangă şi alţii, „care au expus d-lui ministru cum s-au produs incidentele şi cum a evoluat greva Studenţească”.

Silviu Dragomir a cerut aducerea studenţilor arestaţi la Cluj, întrebând dacă arestările s-au făcut cu forme legale. La întrebarea lui Pătrăşcanu de ce doreşte aducerea acestora la Cluj, el a răspuns „pentru liniştea sufletească”.

Istoricul a acuzat organele locale de dezinformare şi de pasivitate faţă de agresivităţile contra studenţilor: „Ne faceţi nouă reproşuri d-le ministru, dac-ar fi pe planul reproşurilor atunci noi am reproşa că după două ore de devastare asupra Căminului «Avram Iancu» autorităţile nu ne-au dat concursul, dvs. ce spuneţi de asta?”. Intervenţiile sale i-au atras adeziunea studenţilor.

Intră în scenă securiștii

După încheierea grevei (sfârşită la 16 iunie 1946, când Poliţia a închis toate căminele, iar studenţii au fost nevoiţi să plece acasă), la 6 iulie 1946 Direcţia Generală de Siguranţă a cerut date  despre toţi profesorii care au luat cuvântul la întâlnirile cu Teohari Georgescu şi Pătrăşcanu,

interesând îndeosebi „antecedentele şi activitatea politică actuală”. Cererea a fost repetată şi în august 1946, când organele locale de Siguranţă au trimis câteva date biografice despre fiecare.

Referitor la Silviu Dragomir se menţiona că este fost ministru şi că nu s-a încadrat în nici o „organizaţie democratică”.

Cert este faptul că din acest moment istoricul s-a aflat permanent în atenţia Siguranţei, deoarece la 16 aprilie 1947 inspectorul Mihail Patriciu transmitea ordinul Chesturii de Poliţie a Municipiului Cluj, condusă de Gheorghe Crăciun, de a „urmări şi pe mai departe activitatea profesorului Silviu Dragomir”.

Arestarea lui Silviu Dragomir

Evenimentele au evoluat apoi într-un ritm accelerat pentru istoric, din nefericire situaţia sa agravându-se continuu. În iunie 1948, odată cu transformarea Academiei Române în Academia R.P.R., Silviu Dragomir a fost înlăturat din acest înalt for ştiinţific.

În scurt timp a fost arestat şi judecat în procesul privind Banca Agrară din Cluj, bancă ce aparţinuse P.N.Ţ. şi unde Silviu Dragomir a deţinut funcţia de membru în Consiliul de Administraţie. La 1 decembrie 1948 a fost condamnat la 6 luni de închisoare, pedeapsă majorată ulterior la 1 an şi 6 luni.

A fost închis în penitenciarul din Caransebeş, după care în mai 1950 a fost dus la Sighet, fiind reţinut în continuareca fost ministru în guvernele „burghezo-moşiereşti!. Toate persoanele deţinute la Sighet din acest lot au fost închise fără nici o judecată, pe baza unei simple decizii a Securităţii.

De asemenea, a fost condamnată la închisoare şi soţia sa. La Sighet, Silviu Dragomir a împărţit celula cu un alt mare istoric, Ştefan Meteş. A fost eliberat de la Sighet în iulie 1955, cu ocazia amnistiilor politice din acea perioadă.

A reintrat în atenția Securității

După eliberarea din penitenciar s-a reîntors la Cluj, fiind lipsit o vreme de pensie şi mai ales de locuinţă, care îi fusese naţionalizată. A reuşit totuşi să obţină, se pare cu ajutorul lui Constantin Daicoviciu, un apartament în cadrul clădirii Institutului de Istorie al Academiei din Cluj, iar din 1957 şi-a recăpătat şi pensia. Tot din această perioadă a început să muncească în cadrul Institutului, fiind încadrat pe post de colaborator extern.

Imediat după eliberarea din penitenciar, Silviu Dragomir a reintrat în atenţia Securităţii, fiind obţinute mai multe note informative referitoare la istoric, ofiţerii fiind derutaţi o perioadă deoarece nu ştiau unde locuieşte acesta.

Mai multe informaţii au fost obţinute despre Silviu Dragomir în timpul acţiunii de identificare a tuturor membrilor din Cluj ai fostei Asociaţii Româno-Americane, asociaţie în care, în perioada 1946-1947, istoricul a deţinut funcţia de preşedinte.

Criza de turnători

La Cluj, în toamna anului 1956 cei peste 9.000 de studenţi şi 700 de profesori erau supravegheaţi de doar şapte informatori. Valul de revizionism ce a urmat prezentării Raportului secret de către Hruşciov (februarie 1956) a avut efecte deosebite în rândul intelectualităţii, care cerea reformarea sistemului. În cadrul aceluiaşi fenomen, multiplele

manifestări anticomuniste din centrele universitare din România (îndeosebi din Timişoara, Cluj şi Iaşi), în contextul revoluţiei din Ungaria, au determinat trecerea studenţilor şi a profesorilor universitari în rândul principalelor obiective ale Securităţii din acele oraşele universitare.

54 de agenţi şi trei rezidenţi

Ordinele lui Alexandru Drăghici au vizat remedierea cât mai rapidă a acestei situaţii, astfel încât în scurt timp numărul informatorilor a înregistrat o creştere de câteva ori faţă de cel din toamna anului 1956.

Astfel, în numai un an la Cluj au fost recrutaţi 54 de agenţi şi trei rezidenţi, care erau folosiţi pentru supravegherea intelectualilor.

Pentru clarificarea activităţii lui Silviu Dragomir, lt. Banciu Constantin a cerut agentului „Voicu” o notă informativă.

Informatorul, coleg de breaslă cu istoricul, nu a ezitat însă să-i facă o descriere foarte „partinică”: „În domeniul istoriografiei burgheze are o vastă activitate, fiind unul din stâlpii promovării naţionalismului burghez şi un militant activ al acestor idei pe tărâm politic. Desigur că un astfel de om nu se poate împăca cu regimul nostru şi nici nu văd ca la o vârstă atât de înaintată s-ar mai putea schimba şi că ar putea aduce servicii regimului nostru, chiar pe tărâmul muncii ştiinţifice”.

Informatorul nu s-a dat în lături nici de la a-şi manifesta nemulţumirea pentru faptul că Silviu Dragomir a primit o locuinţă la Institutul de Istorie din Cluj.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric