După unele peripeții, m-au primit niște prieteni într-o garsonieră. Am rămas câteva săptămâni bune pe capul lor, până în momentul în care m-am hotărât să-mi caut gazdă. Am luat ziarul și m-am apucat să sun la toate anunțurile care se încadrau în buget. La primul număr mi-a răspuns suav o domnișoară care îmi oferea o cameră din cele două ale apartamentului ei confort trei, semidecomandat. Avea un copil mic, dar nu e o problemă, m-a asigurat: era foarte, foarte cuminte! Am crezut-o, dar totuși am zis pas acestei oportunități. La celelalte numere, nu a răspuns nimeni. Într-un final, surpriză: dau de un domn amabil, care îmi garantează că are tot ce îmi doresc. Așa că, plin de entuziasm, ajung în mahalaua Viilor. Plouase torențial, iar eu veneam de la serviciu, îmbrăcat frumos și având în picioare niște pantofi șic, cu vârful ascuțit și îndreptat în sus. Îi cumpărasem pentru că semănau cu cei pe care îi văzusem într-un film cu John Wayne. Mai târziu, când am dat din întâmplare peste un blockbuster de Bollywood, am înțeles cât de tare m-am înșelat… 

Cobor într-o stație dubioasă, fac câțiva pași și intru pe un drum desfundat. Niște bolovani răzleți țin loc de potecă. Înaintez țopăind, până sunt întâmpinat de o duzină de pici, desculți și murdărei. Sunt interogat și, apoi, condus cu fast la adresă. Acolo, surpriză! Casa lăudată nu avea acoperiș. Mă întâmpină proprietarul, un domn înalt și bine-făcut, cu trăsături puternice. Peste mulți ani, când l-am văzut pe Mihai Tudose la televizor, puteam să jur că este chiar domnul în cauză. Este imposibil să-i uiți fața de connaisseur, brăzdată de cute pe care probabil le poate provoca doar o bătălie epică dusă de băuturi dure împotriva unui ficat eroic. Domnul, simpatic, mă primește cu o glumă de cartier și mă conduce în curte. Curte care arată mai rău decât șoseaua înnămolită. Nu mai găsesc bolovani și calc direct în noroi. Piciorul mi se afundă, iar la suprafață iese, mândru, doar vârful pantofului. A plouat un pic, se scuză proprietarul. Apoi, în câteva cuvinte, îmi zice povestea vieții: e frizer, l-a lăsat nevasta, acum o ia de la zero. Are doar două camere, dar peste ele va înălța o casă frumoasă. Intrăm. Camere minuscule, tavanul periculos de jos. Îmi arată o canapea micuță și mă lămurește: aici o să dormi! Ok, îl întreb, și restul lucrurilor minunate din anunț? Sunt toate utilitățile, dar la poartă. Are apă rece, are frigider, dar nu are aragaz. Există baie și bucătărie, dar au ciment pe jos, iar să ajungi la ele trebuie să treci prin noroi. 

 

Mai caut un băiat cuminte, că e canapeaua mare și ați avea loc amândoi, mă anunță! Lucrăm cu toții când ridicăm casa, și așa vom avea condiții și mai bune. Și nu ți-am zis de bonus: te tund gratis! Păi, lăsați-mă să mă gândesc, spun eu năucit de oferta fantastică. Mă expediază rapid – refuz să-mi pierd timpul cu diletanți, adio! Zilele trecute, mă uit la televizor și îl văd pe domnul Dragnea. Fizic, nu seamănă cu frizerul de poveste, dar când deschide gura zici că e frate de sânge. Se laudă cu realizările, deși acestea sunt, în realitate, eșecuri. Promite de toate, la toți. Ne spune că ne va da bani, dar banii nu există. Se simte nedreptățit, că el pentru noi se sacrifică. De fapt, el se pricepe la un singur lucru: să ne tundă. La zero! Pe de altă parte, nici soluțiile la Dragnea nu arată bine: Firea, Ponta, Orban, Iohannis, Cioloș sau USR sunt cam aceeași mizerie. Iar asta o spun din experiență! Până la urmă, am găsit o garsonieră mică și urâtă, într-un cartier rău-famat, iar, pentru că nu aveam mobilă, în primele luni am dormit pe jos. Din cauza frigului, am căpătat o durere de spate care mă chinuie și astăzi. Bine, e drept, nu a trebuit să fac pe salahorul și nici să împart o canapea micuță cu un băiat cuminte!