Operatorii economici, cei care decid investiții sau restructurări în companii cu orice apartenență geografică și în orice domeniu de activitate au nevoie în mod tradițional de două trăsături de comportament esențiale din partea decidenților publici – guvern, parlament, autorități locale, instituții publice – stabilitate și predictibilitate. Este un „refren“ pe care cei ce conduc un stat îl aud mereu de la clasa economică. Ce spune mediul de afaceri, de fapt, când cere stabilitate și predictibilitate?
Pe scurt, mediul de afaceri reclamă un cadru fiscal și legislativ cu prevederi și reguli clare, care să rămână valabil o perioadă lungă de timp (cel puțin cinci ani). Numai în condițiile acestea se pot dezvolta cu adevărat pe termen lung companiile serioase. Dacă se schimbă Codul fiscal și se modifică (nuanță importantă) o dată la doi ani, cum se pot planifica bugete de investiții la companii? Dacă mediul politic este volatil, și clasa politică se joacă cu cota unică/ cota progresivă, CAS mare/mic, Codul muncii bun/trebuie schimbat, campionii energetici buni/răi, privatizare da/nu, listarea pachetelor minoritare succes/eșec, acordul cu FMI/CE/BM necesar/rușinos, cum poate decidentul economic să-și planifice investiții importante?
În corul acesta distonic, el poate înțelege că toți parametrii economici importanți pot fi schimbați o dată la patru ani în funcție de cine se află la guvernare. Din păcate, investițiile mari sau proiectele de anvergură nu sunt, mai niciodată, planificate să dureze câțiva ani. Și pentru că în România acest cor politic disfuncțional este prevalent, decidenții economici se uită spre țări cu mai puține contraste și mai multă siguranță. Exact, mai multă predictibilitate și stabilitate. Locuri unde falia dintre politic și economic nu este atât de mare și unde interesul companiilor de a investi și de a crea locuri de muncă plătind taxe contează în mod real. De fapt, ceea ce reclamă în esență mediul de afaceri este transparența. Regulile jocului trebuie cunoscute în așa fel încât fiecare să poată decide dacă vrea să joace sau nu. Pe de altă parte, criza economică profundă a economiilor mature introduce pentru mediul de afaceri necesitatea de a înțelege că lumea, așa cum o știam, nu mai există. Interdependențele creează efecte perverse. Iată: România are unul dintre cei mai buni indicatori datorii/GDP din UE. Cu toate acestea, prima de risc de țară crește. De ce? Poate și datorită expunerii băncilor grecești și, mai ales, austriece mari în țara noastră. Ce legătură are asta cu România în sine? Niciuna, dar România este dependentă de echilibrul/dezechilibrul bancar european și mondial.
Recent, șefa FMI denumea această perioadă tulbure ca pe un „deceniu al pierzaniei“ din punct de vedere economic. Fără să am orgolii, mi-aș permite să o contrazic. Pentru G7 poate este adevărat. Dar pentru China, India, Brazilia, Rusia, Turcia și celelalte țări E7 a fost cel mai bun deceniu din punctul de vedere al creșterii economice. Perioadele de criză sunt pline de riscuri și oportunități. Doar în aceste vremuri unele țări se pot ridica puternic sau scufunda în recesiune prelungită. Depinde de oportunitățile economice reale din acea țară și mai ales de ceea ce a făcut înainte de criză. Criza economică este doar un efect al unui comportament economic anterior. România are cu siguranță oportunități de dezvoltare. Să privim doar în sectorul energetic. Sunt de părere că statul, în scurt timp, are de făcut o alegere importantă. Vrea România să devină o țară mică fără resurse energetice proprii pe termen lung, mărindu-și astfel dependența față de o lume în schimbare sau alege să devină un bun administrator al propriilor sale resurse și alege să conteze? Rețeta FMI e cunoscută. E important însă să ne cunoaștem și noi interesul, ca țară.
