Acum avem un președinte american pe cale să-și rateze misiunea, un cancelar german fricos, un premier britanic pe punctul de a se furișa din post acoperit de rușine și un președinte al Rezervei Federale care anul trecut a ratat cea mai importantă decizie a carierei sale. Prin alte părți: demisia premierului italian, guvern interimar în Israel, asasinarea personajului dominant din politica japoneză.

O situație rea în vremuri normale. Catastrofală în vremuri dificile. Ne poticnim, pe jumătate orbi, gata să intrăm în patru crize distincte, dar care se alimentează și agravează reciproc, transmite într-o opinie New York Times.

Prima criză este una a credibilității internaționale

Războiul din Ucraina nu este numai o criză în sine. Este și simptomul unei crize începute cu retragerea din Afganistan, care a trâmbițat incompetență și slăbiciune și ale cărei consecințe erau ușor de prevăzut. Pe lângă Ucraina, caz în care președintele Biden a angajat suficient ajutor cât să împiedice o înfrângere rapidă, dar nu și să asigure o victorie clară, mai este o iminentă criză nucleară cu Iranul, în care privință președintele nu pare să aibă vreo strategie în afara negocierilor care sunt pe punctul de a eșua, și o potențială criză a Taiwanului, unde politica lui față de Beijing e să alterneze provocarea cu împăciuirea.

Conducătorii talentați, spune o vorbă, fac din lămâi limonadă. Biden pare să se fi perfecționat în alt truc, prin care transformă limonada în lămâi. S-a ridicat la nivelul provocării din Ucraina numai atât cât era strict nevoie – generând un moment de unitate și hotărâre aliată -, ceea ce înseamnă că vom avea și mai mult de pierdut dacă vom pierde. Dacă la iarnă războiul va fi încă în toi și Europa va ceda la șantajul energetic al Rusiei (de pildă, cerând Kievului să accepte un armistițiu umilitor în cadrul vreunui soi de acord Minsk 3), ce concluzii se vor trage la Teheran și Beijing?

A doua criză e una de credibilitate economică

Nu e totuna cu o criză economică normală, care poate apărea din motive pe care liderii nu le pot controla. Criza de credibilitate apare atunci când liderii fac predicții tranșante, în ciuda unei abundențe de probe în sens contrar, pentru a se dovedi apoi că s-au înșelat catastrofal. A insista că inflația e „temporară”, cum a procedat Biden anul trecut, este o astfel de predicție. Următoarea ar putea fi declarația lui de luni, când a insistat că: „cu voia Domnului, nu cred că vom vedea o recesiune”.

Credibilitatea economică e vitală atunci când deciziile nu pot fi altcumva decât dureroase. Jimmy Carter a avut măcar curajul să-l numească pe Paul Volcker [la conducerea Rezervei Federale – n.trad.]. De ce nu vedem o mutare similară, de natură să inspire încredere, și la Biden, care, incredibil, menține în funcție aceeași echipă economică ineptă care ne-a condus în nenorocirea actuală? Și cu cât mai grave vor fi consecințele incompetenței economice dacă o recesiune americană va agrava o recesiune globală (pe care FMI o așteaptă curând)?

A treia criză se desfășoară în țările sărace

Colapsul politic și economic din Sri Lanka de luna aceasta, provocat parțial și de pandemie, dar în principal de incompetența guvernului, nu este decât o mostră timpurie care ne arată la ce ne putem aștepta în alte țări în curs de dezvoltare, de la Pakistan și Mexic până la o mare parte din Africa. Dar, spre deosebire de Sri Lanka, crizele din acele țări e improbabil să rămână între propriile granițe. În Pakistan criza economică se poate transforma rapid într-o criză nucleară. În țările africane și Mexic riscurile sunt colapsul statului și migrația în masă.

Ultima oară când lumea a avut o recesiune globală (și o explozie a prețurilor alimentare), rezultatul a fost Primăvara Arabă, războaie civile în Siria și Libia, ascensiunea Statului Islamic, valuri migratorii în Europa și revolte populiste, între care Brexit și alegerea lui Donald Trump. Imaginați-vă toate acestea, dar la o scară mult mai mare, într-un an sau doi de acum încolo.

A patra criză este una a democrației liberale

Democrația nu se justifică prin ea însăși. Se justifică prin ce furnizează: securitate, stabilitate, predictibilitate, prosperitate – iar apoi consimțământ, posibilitatea de a alege și libertate.

Se întâmplă adesea ca oamenii care și-au trăit întreaga viață într-o democrație stabilă să presupună că libertate e valoarea supremă a tuturor. Lecția deprimantă a ultimilor 20 de ani e aceea că nu e așa. Democrația iliberală, după modelul ungar, poate fi o formă de guvernare de succes. Valabil și pentru autocrațiile eficiente, cum sunt Singapore și Emiratele Arabe Unite. Democrațiile care nu reușesc să asigure ce promit – prin aceea că lasă să scape de sub control prețurile sau criminalitatea sau controlul frontierelor sau concepții populare cu privire la ce e corect și ce e incorect – pun în pericol și cele mai importante valori pe care le apără.

Lumea liberă va avea întotdeauna avantaje formidabile în raport cu adversarii noștri anti-democratici, fiindcă noi suntem mai capabili să ne recunoaștem greșelile și să le corectăm. Însă aceste crize înlănțuite cu care ne confruntăm le-ar ridica mari probleme chiar și celor mai inspirați conducători. Or, cu excepția lui Volodimir Zelenski, nu există nici unul.

Cel mai bun lucru pe care Biden l-ar putea face pentru țară este să anunțe că nu va mai candida pentru realegere – iar asta acum, nu după alegerile generale. Să-și lase partidul să-și decidă singur propriul viitor. Să numească la Trezorerie un secretar care să inspire încredere (dacă nu Larry Summers, atunci Jamie Dimon). Să ajute Ucraina să câștige rapid războiul. Să inducă teamă și ezitare în mințile dictatorilor de la Moscova, Teheran și Beijing.

Ar putea fi suficient pentru a salva o președinție împotmolită, în mijlocul unei lumi care se scufundă.