În urmă cu nouă ani Ehud Barak, la acea vreme ministrul israelian al apărării, avertiza că statul evreiesc se va confrunta cu un „tsunami diplomatic” dacă nu va veni cu o inițiativă pentru a urni din loc procesul de pace arabo-israelian.
Sub conducerea de 11 ani a lui Benjamin Netanyahu s-a întâmplat fix opusul. Cum premierul a dirijat politica israeliană mereu mai spre dreapta, el a susținut colonizarea evreiască în Cisiordania ocupată, i-a demonizat pe palestinieni și a îngropat cu succes dezbaterea tradițională din societatea israeliană privind conceptul de „pământ în schimbul păcii” – care e de decenii fundația internațional acceptată pe care ar trebui să fie construită o soluție durabilă pentru conflict.
E o strategie care a distrus aproape complet speranțele palestiniene privind o soluție a celor două state. Însă dl Netanyahu se laudă că relațiile externe ale Israelului n-au fost nicicând mai puternice, un element care l-a ajutat să-i ademenească pe alegători, în vreme ce el a devenit cel mai longeviv premier israelian în funcție, în ciuda scandalurilor și a unui proces de corupție. Această laudă constituie o acuzație incriminatoare la adresa răspunsului anemic dat de SUA, Europa și alții acestei poziții de linie dură cu privire la criza palestiniană și disprețului său pentru acordurile internaționale. Acum, încurajat de Donald Trump, el amenință să anexeze Valea Iordanului, care reprezintă cam 30% din Cisiordania, precum și locuințele a peste 500.000 de coloniști evrei din teritoriile ocupate.
Dl Netanyahu afirmă că procedura legală de anexare va începe de la 1 iulie. Ea survine după ce președintele american a dezvăluit anul acesta un „plan de pace” care așteaptă de la palestinieni – și ei serviți prost de proprii lor lideri – să cedeze poziții-cheie de negociere pentru care luptă de mai bine de trei decenii. Dacă dl Netanyahu va merge acum înainte cu anexarea, ea ar putea apropia și mai mult israelienii și palestinienii de un stat unic, unul în care ultimii au drepturi limitate și sunt restricționați la enclave mereu mai mici. Cu toate acestea, cu dl Trump în funcție, e de așteptat ca SUA – de multă vreme mediatorul principal al conflictului arabo-israelian – să dea undă verde anexării. Dl Trump a anulat deja decenii de politică americană prin recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului și prin acceptarea revendicărilor de suveranitate ale Israelului asupra Înălțimilor Golan, teritorii ocupate.
Cum președintele american urmează o politică nesăbuită în Orientul Mijlociu, a venit vremea ca Europa să preia inițiativa. Europa e cel mai mare partener comercial al Israelului și cele mai multe guverne europene consideră coloniile israeliene ilegale și susțin o soluție a celor două state. Totuși, deși UE s-a grăbit să condamne anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 și să impună sancțiuni Moscovei, răspunsul ei la colonizarea prin infiltrare a Israelului a fost timid.
Spre binele palestinienilor, al credibilității UE și al ceea ce va mai fi rămas din procesul de pace, Europa ar trebui să-i pună clar în vedere dlui Netanyahu că orice anexare va avea și consecințe. O măsură imediată ar putea fi amenințarea cu interzicerea importurilor din colonii și clarificarea faptului că entitățile israeliene din teritoriile ocupate nu vor fi tratate ca făcând parte din Israel.
Dl Netanyahu ar trebui descurajat înainte de a apuca să acționeze. A țipa după ce faptul s-a consumat nu va realiza prea mult – va fi practic imposibil să se mai anuleze câștigurile nelegitime de teritorii. Mulți israelieni poate că consideră anexarea o victorie, însă distrugerea speranțelor palestinienilor privind o înțelegere echitabilă cu statul evreiesc va crea pe viitor probleme și mai mari. Tinerii palestinieni îngrădiți și apăsați sub bocancul ocupației e mult mai probabil să fie receptivi la retorica extremismului.
Dacă lumea exterioară îi va permite dlui Netanyahu să-și ducă planurile la îndeplinire, va purta și ea o parte din răspundere pentru consecințele anexării. A venit vremea unui tsunami diplomatic.