În 1984, Walter Mondale a făcut echipă cu Geraldine Ferraro în ,,tichetul’’ democrat. Era prima femeie care candida la postul de vicepreședinte din partea unui mare partid. N-a mers. Ronald Reagan a câștigat al doilea mandat.  A funcționat însă în 2020 cu Kamala Harris, după 36 de ani. Oare, la opt ani distanță de confruntarea Trump-Clinton, America ar accepta un președinte femeie? Nu cred că mentalitatea americanului de rând s-ar fi schimbat radical. L-a ajutat însă Trump căruia îi lipsește prospețimea din 2016, s-au altfel spus, a păstrat-o pe cea din zona negativă a caracterului său. Dacă nu se redresează, America îl va penaliza, cu riscul de a nu ține cont de „arheologia politică” ce demonstrează că societatea n-ar fi pregătită să trimită o femeie la Casa Albă, scrie George Miloșan într-un articol pentru EVZ.

Kamala, protejata presei americane, dar și foarte bună … actriță

În cele două luni de la lansarea candidaturii sale, Kamala Harris a fost în mod constant protejata presei americane. Momentul de vârf al acestei stări de lucruri a fost confruntarea cu Trump pe care a câștigat-o prin claritatea mesajelor transmise, dar și cu concursul moderatorilor. De la Hillary Clinton, a învățat că pregătirea minuțioasă a dezbaterii ,,în doi’’ – jocul de scenă, replicile rapide și surprinzătoare, limbajul corpului, repetiția cu un actor improvizat în rolul adversarului – contează la fel de mult ca programul său electoral. Astfel, l-a depășit pe fostul președinte chiar și acolo unde pornea cu handicap.

Bătălia a fost câștigată, dar războiul continuă. Percepția marelui public poate fi influențată de factori din sfera emoționalului – cum a fost confruntarea de la Philadelphia privită de americani din fața televizorului – dar campania în ansamblu, cu accentele ei locale, cântărește mai greu în mintea celui care votează și asigură succesul final al unui candidat.

În rândurile de mai jos mă voi abține de la comentarii privind evenimentul din 10 septembrie – a fost analizat pe toate părțile de prea multă lume – și voi încerca să evidențiez o serie de plusuri și minusuri ale proiectului politic din arsenalul de campanie al Kamalei Harris care, cred eu, se vor dovedi hotărâtoare în momentul votului.

Să dăm timpul înapoi cu o lună

Cine a urmărit cu atenție Convenția Partidului Democrat din august a observat că exista un cuvânt de ordine generic inclus în discursul vorbitorilor pe lângă sloganurile cu care ne-au obișnuit asemenea evenimente. Acest cuvânt a fost „bucurie” asociat binențeles Kamalei Harris și reluat de aceasta în intervențiile sale ulterioare Convenției. Era vorba de o componentă a strategiei de partid, inclusă în discursurile vedetelor democrate de la Oprah Winfrey la Bill Clinton.

„Atitudinea veselă” a echipei Harris-Walz a fost și este rezultatul unui calcul politico-electoral care evidențiază contrastul cu cinismul lui Trump, pornind de la ideea că americanii preferă mesajele optimiste, promițătoare, care transmit încredere. Dar cu un surâs nu se face primăvară … prezidențială, chiar dacă de partea cealaltă a fileului este veșnic amenințătorul Trump, iar în spate, ca punct de reper antitetic, seriosul Biden cu ansamblul său de probleme.

Despre strategii mai vechi și mai noi

Strategia este ingenioasă, dar cât de eficientă va fi, vom afla de la alegători. Prima etapă – confruntarea cu Trump – a fost trecută cu succes. ,,Cabinetul de război’’ democrat susține că strategia de mai sus este singurul mod inteligent de a contracara retorica negativă a lui Trump, aducându-i aproape de Harris pe alegătorii pesimiști, preocupați de modul cum evoluează economia americană și politica economică a guvernului.

Când ajungi cu greu la sfârșitul lunii cu salariul precedent și mai ai un bolnav în casă, ,,bucuria’’ democrată pare mai degrabă o glumă. Obama – candidatul democrat care, teoretic, ar putea fi asociat Kamalei cel puțin ca imagine – își rezumase mesajul într-un binom semantic abstract dar perfect înțeles: ,,speranță și schimbare’’. Promitea să schimbe situația Americii – yes, we can – acolo unde se impunea acest lucru. În ansamblu, mesajul său era unul de acțiune și curaj.

Kamala transmite ceva cu șanse reduse de realizare: patru ani de ,,bucurie’’. Să fim serioși. Un lider puternic știe că în cei patru ani vor fi multe necazuri și evită promisiuni care par deșarte din capul locului.

Roosvelt, Carter și … Kamala. Plus campania din România

Americanilor le plac liderii puternici care au capacitatea de a-și domina adversarii politici, fie din țară, fie din străinătate. Un om decis valorează mai mult decât unul cu un surâs veșnic pe buze dar reticent în fapte. Jimmy Carter este cel mai bun exemplu… Pumnul ridicat e mai important decât o îmbrățișare. Asta nu înseamnă că bunele sentimente n-ar conta și americanii nu le-ar aprecia, dar vin pe locul doi.

Un candidat cu o imagine de forță dominantă a câștigat mereu fotoliul de președinte al Statelor Unite chiar și atunci când o problemă de mobilitate fizică – ascunsă, e drept – îi crea un handicap. Cazul lui Franklin Delano Roosevelt a făcut istorie la democrați, dar FDR, cum i se mai spunea, se evidenția prin duritatea discursului – în 1930, dușmanii Americii erau criza și chiar foamea – și claritatea mesajului: chemarea la luptă.

Acum, ca și atunci, forța sau puterea nu înseamnă dușmănie afișată sau aroganță ci capacitaea de a domina pe tărâmul ideilor, al creării de opinii și identificării unor soluții problemelor Americii, mai mult decât urmărirea sondajelor și calibrarea discursului în funcție de acestea. Ce bine ar fi ca și în România, candidații prezidențiabili  să-și demonstreze această capacitate și să mai lase sondajele … fie false, fie reale…

Ce vor, de fapt, americanii din clasa medie

Cunoscutul analist politic M. Steven Fish, profesor la universitatea Berkeley, a surprins cu claritate elementele de condiționalitate care guvernează participarea politico-electorală a unui important segment de populație.

„Familiile americane aparținând clasei medii – aprecia M.S. Fish – nu au nevoie de un președinte care să le readucă zâmbetul pe buze ci de un lider care să aibă încredere în capacitatea lor de a reveni la starea dinaintea crizelor apărute odată cu noul mileniu. Este nevoie de un președinte care să-și suflece mânecile și să lupte alături de oameni pentru acest obiectiv chiar dacă va trebui să se murdărească pe mâini”.

În 2016, Donald Trump a înțeles acest lucru și a ajuns la Casa Albă. Au contat voturile celor din ,,Centura de rugină’’ – ,,Rust belt’’ -statele care sunt și acum cu probleme (Pennsylvania, Winsconsin, Michigan șa.), pe care democrații le considerau deja adjudecate fiind vorba de ,,grădina’’ din spatele casei lor. Retorica lui Trump în favoarea ,,gulerelor albastre’’ din aceste state – muncitori albi prost plătiți sau în șomaj – și împotriva transferării în China a locurilor de muncă l-au condus spre Washington. Patru ani mai târziu, a întâlnit un adversar, Joe Biden, care venea chiar din această regiune, cu un discurs pe măsura locului, aspect care a contat în campania democraților și alegerea președintelui.

Bunurile alimentare, bată-le vina

Dincolo de punctele din proiectul politic și de campanie al doamnei Harris – dezbătute mai mult sau mai puțin în confruntarea cu Trump – am fost surprins să constat programul său de combatere a creșterii prețurilor la produsele alimentare. Unii l-au numit ,,antispeculă’’, alții ,,antitrust’’ dar indiferent de titlu este meritoriu ca idee. Ar putea fi caracterizat ca dirijist sau contrar principiilor economiei de piață. Păcat mare, mai ales în America.

Esența problemei o găsim în discursul Kamalei de la Raleigh (Carolina de Nord), la puțină vreme după Convenție. ,,Marile societăți – a arătat oratoarea – n-ar trebui să exploateze în mod nedrept consumatorii pentru a obține profituri excesive din vânzarea bunurilor alimentare. Prețurile acestora nu sunt corelate cu costurile de producție’’. M-am frecat la ochi. Era un discurs parcă izvorât din economia teoretică a lui Marx. Semăna cu pledoariile anticapitaliste ale corifeilor socialismului real, inclusiv ale celor din România din perioada de tristă amintire. Dar americanul de rând va fi total de acord dacă ține seama de cheltuielile pe care le are cu alimentele.

Kamala vine cu soluții de care Biden a uitat…

Probabil că nici problema avortului, nici politica externă și poate nici imigrația nu vor conta în mintea votantului mediu, cât chestiunea creșterii prețurilor la bunurile alimentare. Care a început în timpul președinției lui Trump, dar determinată de pandemia Covid-19. Nici the Donald, nici Biden nu s-au opus marilor producători și distribuitori de produse alimentare care, prin fuziuni succesive, au creat adevărate monopoluri. 90% din producția de cereale și derivate sunt în mâna a patru societăți ca și 70% din piața cărnii.

În februarie, senatoarea democrată Elisabeth Warren a transmis Senatului un proiect de lege antimonopol, extrem de dur la adresa celor care cresc prețurile la alimente. Proiectul a fost susținut de Kamala Harris când nu se gândea că va fi candidatul democrat pentru Casa Albă. Spunea atunci că nu piața liberă este obiectivul proiectului ci politica monopolurilor care o dirijează creând un sistem pervers de manifestare a legilor concurenței. Și Trump și Biden au tăcut…