Obicei în a doua zi de Paște, zi cunoscută și drept Lunea Albă – stropitul sau udatul fetelor

Stropitul sau udatul fetelor. Această tradiție, preluată din comunitățile germane și maghiare, are rădăcini adânci și o semnificație bogată, îmbinând atât elemente creștine, cât și influențe precreștine.

Conform etnografilor, obiceiul stropirii din a doua zi de Paște a fost adus în Transilvania în perioada Evului Mediu de către sași, iar ulterior s-a răspândit în regiunile locuite de germani, pentru a ajunge apoi și în comunitățile maghiare și românești.

Deși reprezentanții Bisericii Catolice asociază tradiția cu un episod biblic — potrivit căruia evreii i-ar fi stropit cu apă pe primii creștini care vesteau Învierea lui Iisus —, anumiți etnologi susțin că originea obiceiului este precreștină. Aceștia îl leagă de ritualuri practicate de popoarele germanice în cinstea zeiței Ostera, o divinitate a fertilității și a primăverii.

Tradiția spune că fetele trebuie stropite în a doua zi de Paște pentru următoarele motive:

  • Să rămână frumoase și proaspete pe tot parcursul anului;
  • Să aducă pe lume copii sănătoși;
  • Să emane un parfum delicat, asemenea florilor de primăvară;
  • Să aibă șanse mai mari de a se căsători în acel an;
  • Să le fie asigurată bunăstarea și norocul.

În fond, acest obicei este profund ancorat în simbolistica primăverii și în ritualurile legate de fertilitate, reflectând un ansamblu de credințe menite să susțină „bunul mers al vieții”, așa cum subliniază specialiștii de la Institutul Național al Patrimoniului.

Cum se desfășoară obiceiul

La sat, în forma sa tradițională, obiceiul presupunea stropirea fetelor cu găleți de apă de izvor „neîncepută”. În unele zone, fetele erau duse la fântână sau chiar aruncate simbolic într-un râu ori pârâu. Ritualul pornea de la convingerea că apa proaspătă aduce purificare, prospețime și fertilitate celor stropiți.

La oraș, tradiția s-a transformat treptat, iar apa a fost înlocuită cu parfumuri sau apă de colonie, căpătând un caracter mai elegant. Băieții aleg cu atenție esențele cu care merg „la udat”, dorind să impresioneze fetele de care sunt atrași, păstrând astfel farmecul și romantismul obiceiului.

În ce constă ritualul

Băieții se organizează în cete și pornesc spre casele unde locuiesc fete, respectând un ritual devenit tradiție. Înainte de a le stropi, rostesc versuri amuzante sau simbolice, menite să aducă zâmbete și voie bună:

„Am auzit că aveți un trandafir frumos, am venit să-l udăm, să crească, să înflorească și mulți ani să trăiască!”

„Eu sunt micul grădinar / Cu sticluța-n buzunar / Și-am venit la dumneavoastră / Să ud floarea din fereastră”

„Am fost într-o pădure verde, am văzut o viorea albastră, care stătea să se ofilească. Îmi dați voie să o stropesc?”

Gazdele, adică fetele și femeile, îi întâmpină cu bunătăți: ouă roșii, prăjituri, pălincă, iar uneori le oferă și bani ca răsplată simbolică.

Conform tradiției, este esențial ca nicio fată să nu rămână „neudată” în a doua zi de Paște, altfel se spune că nu va avea noroc în acel an.

Originea obiceiului

O veche legendă creștină oferă o explicație simbolică pentru apariția obiceiului udatului de Paște. Se spune că, într-o zi, o fată creștină a mers la târg cu un coș de ouă albe, pe care intenționa să le vândă. Pe drum, s-a întâlnit cu o fată păgână și a început să-i vorbească despre credința în Dumnezeu și despre Învierea lui Iisus.

Păgâna, neîncrezătoare, i-a spus că va crede doar dacă ouăle din coș se vor transforma în ouă roșii. În acel moment, s-a produs o minune: ouăle albe s-au înroșit. Emoționate până la leșin, ambele fete au căzut la pământ.

Trecători care au fost martori la întâmplare le-au stropit cu apă ca să le trezească, iar de aici ar fi pornit tradiția stropitului de Paște, ca semn al trezirii la credință și al reînnoirii spirituale.

Obiceiul este păstrat cu sfințenie în Transilvania

În Transilvania, obiceiul stropitului de Paște este păstrat cu sfințenie atât de credincioșii catolici, cât și de cei ortodocși. În unele sate, tradiția continuă și în a treia zi de Paște, când fetele își iau revanșa și devine rândul băieților să fie stropiți.

Originar din comunitățile maghiare din Ardeal, obiceiul s-a răspândit treptat și în alte zone, precum Banatul și Bucovina, devenind parte integrantă din identitatea culturală a acestor regiuni.

În sudul Transilvaniei, în Maramureș și în zona Sfântu Gheorghe, exista și o variantă specială a obiceiului, în care cel mai vrednic plugar din sat era udat simbolic, în semn de prețuire și pentru a aduce belșug întregii comunități în anul agricol care începea.

Dacă inițial stropitul se făcea exclusiv cu apă, simbol al purificării și reînnoirii, începând cu secolul al XIX-lea tradiția a suferit transformări. În familiile nobiliare din Transilvania, obiceiul a fost practicat până spre sfârșitul acelui secol, după care a rămas predominant în satele din mediul rural, unde este păstrat și astăzi cu aceeași bucurie.