Afro-americanii au avut de trecut multe obstacole de trecut pentru a ajunge la putere în America. Femeile de culoare au fost, poate, cele mai ostracizate din acest punct de vedere, dar nu au renunțat. Istoria americană este plină de exemple. Ultima pe listă este senatoarea de culoare Kamala Harris, aleasă de democratul Joe Biden pentru funcția de vicepreședinte.Profesorul Sharon Austin, de la Universitatea de Științe Politice din Florida, explică de ce americanii nu se dau în vânt la vot după femeile de culoare.
Fostul vicepreşedinte american Joseph Biden, candidat al Partidului Democrat la funcţia de preşedinte al SUA, a anunţat că a ales să candideze în tandem cu senatoarea Kamala Harris în scrutinul prezidenţial programat în noiembrie.
Kamala Harris este fiica unor imigranți jamaicani și indieni, iar dacă Biden va câștiga alegerile din noiembrie, senatoarea va sparge trei bariere vechi de secole. Ea va deveni primul vicepreședinte de sex feminin, primul vicepreședinte de culoare din istoria Statelor Unite și primul vice cu origini indiene.
Înainte lui Harris au fost Geraldine Ferraro, prima femeie candidată la postul de vicepreședinte, în 1984, iar în 2008, Sarah Palin, guvernatoarea statului Alaska a candidat în tandem cu republicanul John McCain.
Anul trecut, Harris a candidat, fără succes, pentru a obține nominalizarea Partidului Democrat pentru a candida la funcția de președinte al SUA. A decis să o facă, chiar dacă era cotată cu șanse mici, fiind doar una dintre femeile de culoare din America decise să spargă bariera rasismului.
În SUA, femeile nu au câștigat dreptul de a vota decât abia în 1920. Nu și persoanele de culoare, în mod special femeile, care, în sud, nu au primit acest drept. În anii 60, femeile afro-americane au ajutat la organizarea mișcării drepturilor civile, dar au fost ținute departe de orice poziție de conducere. Nu le-a lipsit însă ambiția și tenacitatea, iar în ultimii zeci de ani, au reușit să acceadă în posturi importante din statul american.
De altfel, în prezent, primarii de culoare conduc cele mai multe din marile orașe americane, inclusiv Atlanta, Chicago și San Francisco. Femeile de culoare sunt în fruntea poliției, în posturi guvernamentale și, din ce în ce mai mult, în Congresul SUA.
Și dacă în trecut, dreptul de a vota era pentru ele un adevărat tabu, acum au șanse să ajungă și în Biroul Oval. Așa cum e cazul lui Harris.
Aliații lui Biden au sugerat că democratul nu va putea îndeplini decât un singur mandat, dacă ar fi ales, din cauza vârstei(78 de ani). Dar, sugerează alții, vicepreședintele său ar fi într-o poziție puternică pentru campania din 2024. În plus, ea reprezintă și comunitatea afro-americană și pe cea indiană.
Democrata Kamala Harris a fost procurorul general al Californiei și, ulterior, unul dintre senatorii statului american.
Dar, dacă privim în urmă, majoritatea candidatelor de culoare la președinția SUA au candidat ca independente.
În 1968, Charlene Mitchell, în vârstă de 38 de ani, din Ohio, a devenit prima femeie afro-americană care a candidat la funcția de președinte, fiind candidată comunistă. La fel ca mulți alți afro-americani născuți în anii 1930, Mitchell s-a alăturat Partidului Comunist din cauza accentului pus pe egalitatea rasială și de gen. Femeile comuniste de culoare au luptat împotriva lui Jim Crow și a practicilor de muncă inechitabile pentru bărbați și femei din toate rasele.
Campania prezidențială a lui Mitchell, axată pe drepturile civile și sărăcie, a fost probabil sortită eșecului încă de la început. În 1968, multe state nu au permis comuniștilor să voteze. Iar ziare ca Boston Globe și Chicago Tribune atacau constant candidatura lui Mitchell, pentru că era și femeie și de culoare. Mitchell a primit doar 1.075 de voturi.
Printre candidații de sex feminin independenți la Casa Albă s-au numărat și organizatoarea comunității de culoare, Margaret Wright, în 1976, Isabell Masters, profesoara care a candidat de trei ori – în 1984, 1992 și 2004, și Monica Moorehead, tot o profesoară, din Partidul Mondial al Muncitorilor, care a candidat în 1996, 2000 și 2016.
În 2008, anul în care Barack Obama a fost ales președinte, Cynthia McKinney, fostă reprezentantă a comunității afro-americane din Georgia, a fost nominalizată ca și candidată de Partidul Verde.
O singură femeie de culoare a candidat din partea republicanilor: Angel Joy Charvis, o lideră conservatoare din Florida, care a dorit să folosească candidatura din 1999 pentru a „dezvolta o nouă rasă de republican”.
Toate aceste nume abia sunt cunoscute de americani și nimeni nu mai știe nimic despre ele. Însă prima femeie afro-americană din Congres, Shirley Chisholm, cu ani de experiență în funcții publice și o reputație națională, este cunoscută și ca prima femeie de culoare care a candidat pentru a obține nominalizarea democraților la alegerile prezidențiale din 1972. Și-a plătit în cea mai mare parte campania cu bani de pe cardul ei de credit și s-a concentrat pe drepturi civile și sărăcie.
Pe urmele ei au călcat și alte femei de culoare, începând cu candidatura în Congres și până la alegerile primare democrate. Este vorba de senatoarea de Illinois, Carol Moseley Braun și de însăși Kamala Harris, care anul trecut a încercat să obțină nominalizarea democraților. Fără succes.
De ce au eșuat candidaturile femeilor de culoare
În majoritatea cazurilor, cercetările au arătat că femeile de culoare din America nu au strâns voturi. Nici cu fondurile nu au stat prea bine.
Totodată, candidaturile lor nu au fost luate în serios de mass-media, așa că nu au reușit să-și transmită mesajele.
Din punct de vedere istoric, candidaturile femilor afro-americane la președinție nu au primit niciun sprijin real din partea niciunui segment de alegători americani, inclusiv afro-americani și femei.
În general, oamenii – chiar și cei care ar fi putut fi încurajați de ideea că cineva care este ca ei ar putea aspira la Casa Albă – au crezut că nu au șanse de a ajunge președinte.
Ca vicepreședinte timp de două mandate în administația Obama, Joe Biden pare să știe știe ce presupune această funcție. Așa că a ales o femeie despre care crede că nu doar că îl poate ajuta să câștige alegerile, ci și să guverneze, dacă este aleasă. Este un moment de alegere a apelor pentru afro-americani, americanii asiatici și pentru femeile care, ani la rând, au fost ținute departe de unele aspecte ale politicii.