Numeroase state din apropierea Uniunii Europene (din Ucraina în Siria şi Irak şi din Libia şi Egipt în Israel şi Liban) sunt răvăşite de războaie civile şi conflicte interne,  iar între cei mai importanţi vecini ai UE (Rusia şi Turcia) au apărut recent tensiuni militare fără precedent în ultimul secol.

Problema este că nici Europa pe care o ştim şi la care visam până acum câţiva ani nu mai e la fel. Recenta criză a migranţilor ne-a dezvăluit lideri rupţi de realitate şi autorităţi care nu par că sunt în stare să-şi facă datoria. Românii care până în 2002 stăteau la coadă zile întregi la ambasadele vestice pentru o viză Schengen, care au fost controlaţi la sânge la graniţe (cerându-li-se, printre altele, să arate că au mijloace suficiente de trai) după eliminarea vizelor sau care, plecaţi să muncească în Occident, au tremurat ani de zile până şi-au reglementat situaţia, nu şi-au putut ascunde mirarea văzând cum sute de mii de extra-comunitari sunt lăsaţi şi chiar ajutați să mărşăluiască prin Europa spre Germania sau ţările scandinave fără vize, fără acte, fără controale.

Şi nici românii, nici o bună parte a occidentalilor nu înţeleg de ce mulţi dintre politicienii occidentali nu numai că tolerează, dar chiar încurajează acest fenomen, în ciuda presiunii imense pe care o pune el asupra societăţii în ansamblu şi asupra sistemului de ajutoare sociale în particular, dar şi a riscurilor ca printre emigranţii aşteptaţi cu braţele deschise să se ascundă unii cu intenţii nu tocmai paşnice.

După atacurile sângeroase de acum un deceniu de la Madrid şi Londra, continentul (mai ales acea parte a sa aparţinând Uniunii Europene) a cunoscut câţiva ani de relativă siguranţă. Au fost semnalate, ce-i drept, în ultimii ani atacuri sporadice ale unor musulmani extremişti asupra unor reprezentanţi ai autorităţilor în Franţa şi Marea Britanie, însă nimic nu părea să prevestească valul de atentate din acest an. A fost mai întâi masacrul din redacţia Charlie Hebdo, în ianuarie, soldat cu 20 de morţi.

Apoi, în vară, un terorist islamist a fost dezarmat înainte să înceapă un adevărat măcel într-un tren care făcea legătura dintre Paris şi Bruxelles. Şi tot la Paris au avut loc, în noiembrie, cele mai grave atentate din Europa de după cel de-al doilea război mondial (cu excepţia celor din capitala Spaniei din 2004), care au lăsat în urmă aproape 140 de morţi şi peste 350 de răniţi. Alte atentate sau ameninţări au fost dejucate în ultimele săptămâni în Belgia sau Germania.

Coincidenţă sau nu, se pare că unii dintre cei implicaţi au intrat în UE cu valul migrator din acest an. Alţi atentatori, însă, sunt cetăţeni europeni la a doua sau la a treia generaţie, însă provin din cartiere sau localităţi ghetoizate, asupra cărora autorităţile vestice au pierdut de facto controlul de mai mulţi ani.

Asediu intern

Efectele celor două fenomene (diferite şi, în acelaşi timp, strâns legate între ele) asupra vieţii de zi cu zi a europenilor au fost drastice. Migranţii au ocupat gări, autostrăzi, puncte de frontieră şi au dat peste cap viaţa în multe din satele şi oraşele de pe traseu sau de la destinaţie.

În plus, mulţi occidentali sunt nemulţumiţi de faptul că ei vor primi ajutoare sociale de la buget sau vor accepta joburi prost plătite, distorsionând, astfel, piaţa muncii. Pentru a opri sau controla exodul, unele state au construit garduri de sârmă ghimpată la frontiere (în unele cazuri, chiar pe graniţele interne ale spaţiului Schengen).

Cât despre atacurile teroriste (sau doar ameninţarea lor), acestea au dus la sporirea prezenţei forţelor de ordine pe străzile oraşelor, la opriri temporare ale transportului în comun şi ale programului şcolar sau la interzicerea unor spectacole sau competiţii sportive. În plus, a avut loc o întărire a controalelor  la frontierele UE, şi nu doar la cele externe.

”Ca să intru în Ungaria pe la Nădlac la începutul lunii am stat la coadă aproape două ore. Iar şoferii de camioane se plângeau că timpul de aşteptare pentru ei ajunge şi la opt ore”, spune arădeanul Tiberiu Gonţ. Libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor, unul din principiile fundamentale ale UE, încă există, dar poate fi exercitată doar după verificări amănunţite şi cozi lungi.

Se întoarce Cortina de Fier?

Numitorul comun în toate aceste probleme pare a fi reprezentat de politicieni. O bună parte din europeni par a fi de părere că aceştia au exagerat fie cu acţiunea (stricând echilibrul fragil al unor locuri precum statele din nordul Africii), fie cu inacţiunea (tolerând apariţia Statului Islamic) şi au dus, astfel, la apariţia valului migrator şi la atentate.

Mulţi locuitori ai continentului par a cădea de acord, de asemenea, că o altă vină a autorităţilor (în special a celor din ţări precum Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie sau Germania) o reprezintă toleranţa prea mare pentru grupuri şi culturi care ameninţă să atace Europa din interior. Iar recentul scor-record obţinut de Frontul Național în scrutinul regionale din Franța, dar şi rezultatele alegerilor din ultimii ani în alte state, unde formaţiuni populiste, naționaliste sau anti-UE precum Partidul pentru Libertate din Olanda,  Partidul Libertăţii din Austria, Vlaams Belang în Belgia sau UKIP în Marea Britanie au obţinut între 11% şi 27% din voturi, nu fac decât să demonstreze acest lucru.

Disputele având ca bază atitudinea faţă de multiculturalism şi imigraţie nu au loc, însă, doar pe plan intern. În ultimele luni, s-au conturat la nivelul oficialilor din UE două tabere destul de clare: cea a politicienilor vestici, încă dispuşi, în ciuda semnalelor electorale, să joace cartea toleranţei şi a integrării alogenilor, şi cea a esticilor, mult mai puţin pregătiţi să primească imigranţi din Orientul Mijlociu. Poziţia liderilor din centrul şi estul continentului este întărită şi de atitudinea deseori percepută drept arogantă a occidentalilor.

Şi nu doar în cazul refugiaţilor, când unii lideri de la Apus i-au amenințat pur şi simplu pe omologii lor mai îndărătnici din jumătatea de est a Uniunii. Ci şi în situaţii precum cea a Marii Britanii, care se pregăteşte să părăsească UE (conform unui recent sondaj, jumătate din supuşii Reginei Elisabeta sunt de acord cu această mişcare) în cazul în care nu va primi o serie întreagă de drepturi suplimentare (fapt care, spun experţii, ar pune sub semnul întrebării principiile fundamentale ale Uniunii). Sau în cazuri ca cel în care Germania şi Franţa par să fi iertat deja Rusia pentru acţiunile din Ucraina, în ciuda opoziţiei fervente a statelor ex-comuniste.

Europa dezintegrării

Toate aceste ciocniri au dus la readucerea în discuţie, în ultimele luni, a unor teorii mai vechi, gen ”Europa cu două viteze” – un nucleu dur, format (mai mult sau mai puţin) din membrii iniţiali ai Uniunii şi o serie de state (în special mediteraneenii şi esticii, dar poate şi britanicii) gravitând în jurul acestei structuri şi având, de la caz la caz, diferite drepturi şi obligaţii.

Suporterii teoriei spun că, în fapt, Europa cu două (sau mai multe viteze) deja există: unele state din UE sunt membre ale Schengen şi ale zonei euro, altele fac parte doar din Schengen, iar altele nu aparţin niciuneia. ”Cred că, la un moment dat, nu va mai fi posibil ca 33-34-35 de state sa aibă aceeași viteza de integrare şi același efort politic în aceeași direcție. Într-o zi, va trebui să reanalizăm arhitectura europeană sensul în care un anumit grup de ţări să adopte toate sistemele politice, împreună, iar altele să se poziționeze pe o orbită diferită faţă de nucleu”, a declarat recent președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker.

”Nimic nu justifică apariţia unei Europe cu două viteze”, spunea în urmă cu un an preşedintele Klaus Iohannis. În acelaşi timp, prin vară, şeful statului le cerea premierului şi guvernatorului BNR un calendar clar de aderare la zona euro, un semn că România îşi dorea mai multă integrare.

Însă, în ultimele luni, ţara noastră este departe de a fi foarte vocală în legătură cu problemele din UE. Asta deşi conturarea unei Uniuni diferite ar putea însemna, printre altele, fonduri europene mai puţine pentru România sau înăsprirea condiţiilor de acces pe piaţa occidentală a muncii pentru membrii estici.

Aşii din mânecă

Paradoxal sau nu, într-o eventuală decuplare parţială a vestului mai bogat, dar mai dispus la compromisuri, de estul mai puţin dezvoltat, dar aparent mai dispus să lupte pentru identitatea europeană, România ar putea avea unele atuuri. Dacă va şti să le şi folosească, asta e o altă discuţie. Printre avantajele principale se numără faptul că am ajuns să fim (aproape) independenţi energetic. În 2014, am importat doar 7,5% din consumul intern de gaze naturale, iar în primele zece luni ale anului acesta importurile de gaze au scăzut cu 78% faţă de ianuarie-octombrie 2014.

Cu alte cuvinte, cantitatea adusă de peste hotare este de-a dreptul neglijabilă. În plus, în ultimii trei ani pe platoul continental românesc au fost descoperite rezerve de gaze naturale ce ar putea depăşi 140 de miliarde de metri cubi, respectiv ar putea acoperi consumul intern pe următorii 12 ani. Producţia de electricitate este deja excedentară, iar construirea a două noi reactoare la Cernavodă ar creşte şi mai mult disponibilul de energie de pe piaţă.

Ne asigurăm din surse interne şi cea mai mare parte a cărbunelui consumat, singurele importuri semnificative rămânând cele de petrol. Însă, având supraproducţia de ţiţei la nivel global, acest aspect nu ar trebui să ne pună nici un fel de probleme.

Cvasi-independenţa energetică ar putea însemna nu numai că ne-am permite să rezistăm unor presiuni externe de genul celor exercitate de Rusia asupra altor state europene, însă ne-ar putea transforma într-o sursă regională de energie. Ceea ce, în cele din urmă, ar putea echivala cu un loc mai important pe tabla geopolitică a Europei de Est. Condiţia principală pentru acest lucru este, însă, creşterea rapidă a capacităţilor de interconectare ale reţelelor de distribuţie de gaze şi electricitate cu cele din vecini, în special cu cele din Moldova şi Ucraina.

Prezenţa militară americană pe teritoriul nostru ar putea fi, de asemenea, un factor de siguranţă pentru un viitor în care s-ar putea ca marile puteri europene să-şi ia mâna de pe jumătatea de est a continentului şi chiar să pactizeze cu ţara care pare a reprezenta cea mai mare ameninţare la adresa securităţii din regiune.

Până de curând considerate a fi nişte nerealizări ale guvernelor post-aderare, neapartenenţa la zona euro şi la spaţiul Schengen s-ar putea dovedi alte avantaje ale României. Existenţa unei monede naţionale le permite guvernanților să dea economiei impulsurile monetare de care este nevoie pentru a o stimula, sau, din contră, a o calma. Cât despre controlul la graniţe, acesta se poate dovedi mană cerească în contextul unei invazii de imigranţi şi a înmulţirii atacurilor teroriste.

Nu în ultimul rând, poziţionarea geografică excentrică a României faţă de greii UE s-ar putea transforma, la rândul ei, într-un beneficiu pentru exportatorii locali, care ar putea încerca să acceseze mai mult pieţele extra-UE, mai ales că state mari şi relativ bogate, cum ar fi Turcia sau ţările din Peninsula Arabică, sunt la o aruncătură de băţ.