Unul din clişeele cele mai dragi oamenilor de resurse umane şi managerilor, în general, este cel cu lucrul în echipă, cu efortul consensual şi împărţirea frăţească a beneficiului – subînţeles că acesta nu poate să fie decât mare.
La fel, aventurierii sunt sfătuiţi insistent să străbată jungla antreprenoriatului câte doi, câte trei sau chiar mai mulţi, atunci când sunt obligaţi să meargă prin ea pe jos şi cu picioarele goale. Logica este cât se poate de transparentă şi de evidentă, nu are nevoie de nicio lămurire. Şi în filme am văzut toată viaţa aceleaşi „echipe“. Nu s-a schimbat mare lucru faţă de filmele copilăriei noastre, poate doar că acum „echipele“ sunt obligatoriu multiuniformculturale, multiuniformrasiale, multiuniformconfesionale şi alte asemenea „multi-şi-uniform“. Sigur, în toate aceste filme, „coechipierii“ au încredere necondiţionată unul în altul, aşa că lăsatul sorţii în întregime în grija celuilalt e ceva de la sine înţeles. Ştiinţa managementului, aşa cum o învăţăm acum la şcoală şi la MBA, a apărut, a fost formulată şi pusă în manual şi în recomandări în ţări în care nivelul de încredere dintre oameni este mult mai ridicat decât în alte părţi. Şi întreaga ştiinţă a managementului este construită pe acest fundament, adică un nivel rezonabil al încrederii generalizate, care le permite oamenilor să se asocieze într-o întreprindere comună. Acolo, la ei, funcţionează acest management, după cum ştim cu toţii. Însă în ţări în care neîncrederea este generalizată, nimic din ce scrie în cărţile de management nu mai dă rezultatele prevestite. Adică aşa cum se întâmplă în România, unde cei care fac cu scrupulozitate şi cu religiozitate ce au citit în manual, dar văd că obţin orice altceva, numai ce scrie în carte că ar trebui să se întâmple, nu. România are cel mai mic nivel de încredere între oameni din toate ţările Europei, şi aşa va fi încă multă vreme de acum înainte. Din zece oameni care îl înconjoară, fiecare are încredere doar în unul, iar faţă de ceilalţi nouă este tot timpul într-o stare de atenţie sporită şi alertă, cu garda sus, activ sau subconştient. Adică, atunci când faci o echipă cu aceştia, porneşti dinainte cu ideea bine înfiptă în cap că şansele să fii înşelat sunt de vreo 90%. Şi atunci îţi iei măsuri de protecţie, să te fereşti de ceva ce nu s-a întâmplat încă, însă care s-ar întâmpla, cu siguranţă, dacă nu ai fi vigilent. Măsuri pe care englezul sau americanul nu le iau, ei consumându-şi resursele şi energia pe altceva.
Un manager care cere obsesiv, încă de la început, muncă în echipă aşa cum a văzut el în filme, aşa cum i-au spus cei de la MBA să facă, ar putea să aibă o mare surpriză. La fel ca şi angajatul care se mută, plin de speranţă, la altă companie, convins fiind că aceea de la care tocmai a plecat e singura din oraş în care oamenii nu prea ştiu să lucreze împreună…
GEORGE BUTUNOIU,
consultant resurse umane