.
Despuiat de jargonul profesional, mesajul Băncii Naţionale, al Fondului Monetar Internaţional şi al altor economişti este simplu: România nu îşi permite taxe mai mici, deşi ar fi de dorit, pentru că se fură prea mult, iar administraţia este păguboasă. Iar furtul este evident în cheltuielile aiuritoare ale statului român. Preşedintele Curţii de Conturi spunea, recent, că din 100 lei bani publici, 40 lei dispar pe diverse căi: „sunt lucruri incredibile, nu vă puteţi imagina şi nu am crezut în viaţa mea că ajung să văd un astfel de fenomen“. Consiliul Fiscal nota într-un raport că, deşi are printre cele mai mari procente din PIB alocate investiţiilor, România stă cel mai prost la infrastructură. Fapt vizibil cu ochiul liber. Chiar şi actualul ministru de finanţe vorbea, cu ocazia ultimei rectificări bugetare, de dezastrul în cheltuirea banilor de către Compania de Drumuri, iar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu îşi mărturisea, zilele trecute, frustrarea faţă de risipa statului. Şi totuşi, cam aceiaşi oameni susţin că nu pot fi tăiate cheltuielile, pentru că ar fi naiv să ne imaginăm că statul ar lăsa din gheare o pradă bogată. Aşa că, poporul plătitor de taxe şi cinstit trebuie să fie înţelegător şi să continue să cotizeze la bunăstarea unei administraţii şi a unei clase politice corupte şi ineficiente până când… până când ele se vor dezvăţa de relele obiceiuri sau se vor mulţumi cu mai puţin, după ce vor trece prin ceea ce eufemistic se cheamă „reformă structurală“. Procesul invers, tăierea taxelor pentru a lăsa mai puţin de furat, ar fi o „naivitate“ pentru că prădătorii carnasieri nu pot fi trecuţi la o dietă rovegană peste noapte. Teoria pare redutabilă. Nimic din ceea ce se întâmplă cu statul român de 25 de ani nu ar îndreptăţi speranţa unei schimbări atât de dramatice. Cu o excepţie: DNA.
Când economiştii şi politicienii de bună credinţă, câţi or mai fi, sunt neputincioşi, şi spun că n-avem încotro şi trebuie să întreţinem, în continuare, cheltuielile enorme ale unui stat bolnav de corupţie, singura soluţie rămâne chirurgia. Deja, operaţiile se văd în buget. Excedentul bugetar de un miliard de euro, după jumătate de an, este rezultatul contabil al spaimei de DNA. În 2014, o treime din alocările pentru investiţii au rămas în buget. Dacă anul trecut „efectul DNA“ era doar o impresie, acum a devenit o certitudine, confirmată de premier şi alţi miniştri care au deplâns ipocrit, cu diverse prilejuri, blocajul investiţiilor publice din cauza fricii funcţionarilor faţă de procurorii cei abuzivi. Probabil, se aşteaptă ca „reforma structurală“ să fie făcută de parchet. Atunci să încurajăm DNA, să ne scadă taxele.