Dacă se întrerupe muzica și brusc răsună coloana sonoră din „Războiul stelelor“, e unul dintre acele momente de neuitat. Printre petrecăreți își fac apariția patru chelneri ținând în mână artificii și pe umeri un soi de lectică.

În neașteptatul mijloc de transport nu stă vreun om, ci doar vreo zece sticle de Armand de Brignac, șampania favorită a lui Jay Z, care costă 300 de euro sticla dac-o cumperi online. Într-un local cu pretenții, probabil că poate ajunge la 1.000 de euro sticla de „Ace of Spade“ – așa i se mai spune simandicoasei licori. Durează vreo 10-15 secunde, până ajunge băutura la masa destinatarului. Iar muzica de film este destinată să-i facă atenți pe toți cei din jur că se află în compania unui „Jedi“. Adică un om care are de unde să cheltuiască în stil mare și chiar o face. Credeți că asta se întâmplă la St. Tropez? Vă înșelați! Este doar o după-amiază de weekend normală la Mamaia. Și lumea bună a venit la un pic de distracție după programul de plajă și înainte de bubuiala de peste noapte. Iar eu mă întreb mereu cine sunt oamenii aceștia care își permit să cheltuiască multe mii de euro pe-un sfârșit de săptămână în sânul litoralului românesc. Și îmi fac socoteli cam câte pensii anuale s-ar putea plăti doar cu taxele încasate pe perioada verii în Mamaia. Asta presupunând, firește, că pe toate încasările astea s-ar plăti taxele legale, cinstit și la timp. Ceea ce nu se întâmplă.

Departe de mine ideea de a condamna genul ăsta de excese în căutarea propriilor 15 secunde de faimă. Câtă vreme banii circulă, totul este cum nu se poate mai bine. Și există o șansă pentru fiecare – de la cel mai bogat până la ultimul sărac – să o ducă mai bine. Orice om bogat este un soi de instituție. Pe lângă el mai roiesc o mulțime de alți indivizi care reușesc să trăiască în simbioză cu „balena“ și să-și vândă serviciile sau produsele acesteia. Ceea ce dă de mâncare la alții și alții, mergând în jos pe lanțul trofic. Problema este însă, că în țara asta nimeni nu este corect, poate cu excepția celor săraci, care nu au cum să se fofileze. Și nici asta nu mi se pare o chestiune condamnabilă, pentru că sistemul actual de taxare este mult prea stufos și prost gândit. Toate sunt așezate cu susul în jos fiindcă suntem noi prea dornici să ne trăim viața, sărind peste bariera legii sau strecurându-ne pe sub ea. Și furăm, furăm cu toții fără jenă, iar mai apoi ne lăsăm la rândul nostru furați de teama că, dacă s-ar aplica legile, ne-ar dispărea și nouă „oportunitățile“ personale. Polițistul care ia o șpagă ca să nu-ți rețină permisul e un tip de treabă. Medicul, care bagă în buzunar plicul cu bani, este pâinea lui Dumnezeu. Controlorul de la Garda Financiară, care-ți aplică o amendă rezonabilă pentru o greșeală contabilă trecând cu vederea o ditamai fraudă, este o relație importantă care trebuie cultivată. Cu această realitate trăim noi, zi de zi, iar ea nu este nicidecum prezentă în discursul politicienilor, care nu fac altceva decât să se picteze pe ei înșiși la televizor în chip de copii și nepoți ai Maicăi Tereza. Nu-i condamn aici pe medicii sau polițiștii șpăgari. Ei sunt chiar supapa de siguranță a unui sistem infect, care ne ține pe toți închiși ca într-o oală sub presiune.

Și mă tem că lucrurile nu se vor schimba niciodată. Poate, pe principiul „iarna nu-i ca vara“, va trebui să acceptăm, o dată pentru totdeauna, că „românii nu-s nemți“. Și să sărbătorim cu Armand de Brignac ori de câte ori avem ocazia. S-ar putea să fie cel mai bun proiect la care ne putem aștepta într-o țara ca a noastră.

Claudiu Şerban,
director editorial, Capital