Şi totuși prin felul murdar în care s-au folosit multe și-au tocit mușcătura. Iar tocirea lor, cel puțin în mintea unora care azi le privesc cu un amestec de amar și pustiire emoțională, face ca cei pe care astfel de cuvinte ar trebui să-i definească să-și permită, de la adăpostul imposturii lor să-și legitimeze până la urmă dreptul de-a fi, și de-a face. Poate sună prea abstract atâta cât timp nu rostesc cuvintele respective. Ele sunt: etică, deontologie, competență, profesionalism, cinste, obligație, datorie, patriotism, dragoste (cu sufixele –  de țară, popor, meserie, copii etc.). Mai crede cineva în ele astăzi când cineva i-ar cere să vorbească de cei ce ne conduc cu astfel de cuvinte? Dimpotrivă. Ba, îndrăznesc să gândesc, însăși rostirea lor în relație cu orânduirea prezentă mă pune pe mine la risc de-a fi luat în râs. Și vreun om mai cu părul nins să mă tragă deoparte și să-mi spună „măi băiete, abține-te, nu vezi că te faci de râs?“ Unde de râs, aici, ar fi să îndrăznești măcar să speri de la un guvern, un ministru, un șef într-un serviciu mai mult sau mai puțin special că posedă acele cuvinte nenorocite, mai sus menționate. Și nu doar că le posedă, ci că le și practică.

Cert e că pentru mulți dintre conducători, dacă te uiți la biografia lor, astfel de vorbe n-au însemnat vreodată ceva. Vin dintr-o zonă gri a societății care nu le-a folosit vreodată. Sunt oameni care așa au crescut printre oameni. Au crescut cu mitocănie. Au crescut cu nesimțire. Au crescut cu furt și profit intelectual. Au crescut cu șmecheria de-a-l prosti pe prost și să nu simți vreun regret despre asta. Au crescut cu lecția forței și-a învingătorului care face regula. Pentru ei oricare din vorbele de mai sus e-o sursă de slăbiciune. Numai un fraier s-ar lua după ele. E constituțional, pentru acest homo anomicus, și – chiar dacă pare paradoxal – de iertat. E de iertat pentru că în daltonismul lor moral acești oameni pot avea totuși, cândva, o criză a identității lor și cel puțin câțiva dintre termeni să-i învețe visceral. E de iertat și pentru mine oricât de ciudat pare nu ei sunt ținta textului meu, de obicei astfel de specii sociale se educă prin experiență de stradă nu lectură literară. Nu. Ținta textului meu sunt ceilalți. Oameni care cunosc sensul tuturor acestor cuvinte intim, au crescut cu ele la masă, li s-au predat de către înaintașii lor, au respirat semnificația lor, au priceput cu mic cu mare care sunt rosturile vădite și ascunse ale unor asemenea vorbe, au promis chiar că le vor ocroti prin felul în care-au plecat în viață, meseriile pe care și le-au ales, valorile pe care-au jurat să le apere. Dar apoi, prinși printre lupi, au început a urla ca lupii. Vorbesc de apostații normalității, intelectualii pervertiți, seduși de varianta în care or nu-ți mai pasă deloc, de nimic, ori (mai mult) renegi tot ce ți s-a dat mai bun și te transformi într-un om nou, un zelot al cretinofiliei. Doar că, spre deosebire de un înnăscut, tu ai vocabularul de-a raționaliza mizeria în care te-ai băgat. Lor mă adresez și celor care încă îi văd ca pe instituții moralizatoare.

Nu e niciodată prea devreme să îți aduci aminte de unde ai plecat. Nu e niciodată prea târziu să îndrepți lucrurile și să revii la un discurs firesc pregătirii tale profesionale. Cu atât mai mult cu cât luni, 20 ianuarie 2014, a fost prea devreme și prea târziu în același timp.

Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru